Măgarul au văzut pe o privighetoare. — Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculți: Eu tot am auzit o vorbă de la mulți, Că tu întru cântări ești meșteriță mare,
Și iată, acum vreu De iscusința ta să judec singur eu. Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,
Când liniștit, abia În sine ciripea, Când tare șuiera, Când glasu-i tremura,
Apoi, prin dulcea ei strigare, Întru a dragostei cei gingașe plecare
Pe amorașul său chema, Și rediul desfătat, cântarea-i răsuna; Iar lumea ascultând Tăcea și se mira. Măgarul însă de pământ S-au rezemat cu fruntea,
Și au răcnit așa: „Tu versuri ai plăcute, Dar când ai asculta Cucoșul de la noi, mai bine ai cânta.” Acestea auzind în suflet s-au jignit
Acea privighetoare Și de atunci au contenit Pentru măgari a sa cântare.
Frumoasă și jună, oh, dragă-mi mai ești! Eu caut și caut în ochii-ți cerești, Și-n veci nu mă satur și-n veci aș căta, Iubită, dorită, o gură așa!
Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi, Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi, Cu părul tău moale tu viața mi-o legi O știi și te faci că nu o-nțelegi!
Șireată și dulce copil vinovat De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat, De ce-aștepți să-l fur de pe ochii-ți profunzi Și-n blondele plete tu capul ți-ascunzi!
Cu mâna ți-acoperi tu ochii tăi dragi, Prin degete cauți, nu râde, ci taci; Pedeapsa ce meriți, columbă a mea, O gură-i. Oh, dă-mi-o mi-ai dat-o așa!
Fascinantă lecţie despre istorie la „Garantat 100%”! Duminică, 16 octombrie, ora 18.55, la TVR 1, profesorul de istorie şi expertul în istorie militară antică Barry Strauss e invitatul lui Cătălin Ştefănescu.
Unul din cei mai mari poeți ai Franciei, omul care prin geniul său a fost și va rămânea o glorie pentru secolul nostru, Lamartine, a murit! Această tristă veste va deștepta un răsunet dureros în sufletul acelor care au gustat încântările armoniei mărețului poet. Cât pentru noi, românii, e bine să ne aducem aminte încurajările ce ne-a dat Lamartine în anul 1848, când el ținea ochii lumii întregi țintiți asupra lui, și adresa cuvinte mângâietoare națiilor ce aspirau la libertate.
Oare-ai fost ciutǎ – acum câteva veacuri Sau pentru ce ți-s gleznele așa zvelte, Jivina mea, vânatǎ-n veacuri celte Și-adusǎ din pǎduri ȋn vechi iatacuri?
Oare-ai fost val ȋmpins de alte valuri Sau vânt ușor pe care-alt vânt ȋl bate, De ți-s atât de moi și legǎnate Plimbǎrile sub largile portaluri?
Sǎlbǎticiune prinsǎ-n negre cuiburi, Când umbli, tu parcǎ dezmierzi pǎmântul… Nu vrei sǎ-mi calci și mie azi mormântul Și-odihna mea cu pasul tǎu s-o tulburi?…
Seara când are să joace, își aduce fiecare actriță slujnica, s-o aibă de ajutor la costumat — mai coase ici, mai prinde-mă dincoace, ori du-te de-mi adu un ceai, sau cere de a cineva o țigară șcl.
Degeaba vorovesc că nu-i la draci dreptate, Când ei o și păzesc cu mare scumpătate Și cel ce au făcut în lume rău mai mult La Tartar purure-i mai bine cunoscut. Acestui adevăr am fabulă dovadă.
Mergînd în șir la o paradă, Un șarpe prea înveninat
Cu pizmătarețul s-au fost împricinat; Căci șarpele voia să meargă înainte, Iar pizmătarețul își da a lui cuvinte,
Precum că are El drit mai mare.
Când iată, Velzevul la ei s-au arătat Și dând mai înapoi pe șarpe, înciudat Au zis: „Eu recunosc a tale vrednicii, Dar după drept cuvânt, în urma lui să fii. Ești rău în adevăr și foarte muști cumplit:
Ești plin Tu de venin; Dar n-ai primejduit
Pe cel ce de aproape de tine s-au ferit. Iar pizmătarețul pe toți au pizmuit,
Și limba lui cea rea străbate Oriunde, de departe.
Așadar de acum, vă hotărăsc să știți: Că pizmătareții în iad sunt mai cinstiți Și de la locuri voi să nu vă mai sfădiți.
Ah! garafa pîntecoasă doar de sfeșnic mai e bună! Și mucoasa lumînare sfîrîind săul și-l arde, Și-n această sărăcie, te inspiră, cîntă barde — Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună.
Un regat pentr-o țigară, s-împlu norii de zăpadă Cu himere!… Dar de unde? Scîrțîie de vînt fereasta, În pod miaună motanii — la curcani vînătă-i creasta Și cu pasuri melancolici meditînd umblă-n ogradă.
Uh! ce frig… îmi văd suflarea, — și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn — iar de coate nici că-mi pasă, Ca țiganul, care bagă degetul prin rara plasă De năvod — cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie.
Cum nu sunt un șoarec, Doamne — măcar totuși are blană, Mi-aș mînca cărțile mele — nici că mi-ar păsa de ger… Mi-ar părea superbă, dulce o bucată din Homer, Un palat, borta-n părete și nevasta — o icoană.
Pe păreți cu colb, pe podul cu lungi pînze de painjen Roiesc ploșnițele roșii, de ți-i drag să te-uiți la ele! Greu li-i de mindir de paie, și apoi din biata-mi piele Nici că au ce sa mai sugă. — Într-un roi mai de un stînjen
Au ieșit la promenadă — ce petrecere gentilă! Ploșnița ceea-i bătrînă, cuvios în mers pășește; Cela-i cavaler… e iute… oare știe franțuzește? Cea ce-ncunjură mulțimea i-o romantică copilă.
Bruh! mi-i frig — Iată pe mînă cum codește-un negru purec; Să-mi moi degetul în gură — am să-l prind — ba las’, săracul! Pripășit la vreo femeie, știu că ar vedea pe dracul, Dară eu — ce-mi pasă mie — bietul „îns!“ la ce să-l purec?
Și motanul toarce-n sobă de blazat ce-i. — Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un sat de mîțe, zău! că-n el te-aș pune vornic, Ca să știi și tu odată, boieria ce-i, sărmane!
Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? Ce idei se-nșiră dulce în mîțeasca-i fantazie? Vreo cucoană cu-albă blană cu amoru-i îl îmbie, Rendez-vous i-a dat în șură, ori în pod, în găvăună?
De-ar fi-n lume numai mîțe — tot poet aș fi? Totuna: Mieunînd în ode nalte, tragic miorlăind — un Garrick, Ziua tologit în soare, pîndind cozile de șoaric, Noaptea-n pod, cerdac și ștreșini heinizînd duios la lună.
Filosof de-aș fi — simțirea-mi ar fi vecinic la aman! În prelegeri populare idealele le apăr Și junimei generoase, domnișoarelor ce scapăr, Le arăt că lumea vis e — un vis sarbăd — de motan.
Sau ca popă colo-n templul, închinat ființei, care După chip ș-asemănare a creat mîțescul neam, Aș striga: o, motănime! motănime! Vai… Haram De-al tău suflet, motănime, nepostind postul cel mare.
Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii, Firea mai presus de fire, mintea mai presus de minte, Ce destinul motănimei îl desfășură nainte! Ah! atei, nu tem ei iadul ș-a lui Duhuri — liliecii?
Anathema sit! — Să-l scuipe oricare motan de treabă, Nu vedeți ce-nțelepciune e-n făptura voastră chiară? O, motani fără de suflet! — La zgîriet el v-a dat gheară Și la tors v-a dat mustețe — vreți să-l pipăiți cu laba?
Ii! că în clondir se stinge căpețelul de lumină! Moșule, mergi de te culcă, nu vezi că s-a-ntunecat? Să visăm favori și aur, tu-n cotlon și eu în pat De-aș putea să dorm încaltea. — Somn, a gîndului odină,
O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie, Vino somn — ori vîno moarte. Pentru mine e totuna: De-oi petrece-ncă cu mîțe și cu pureci și cu luna, Or de nu — cui ce-i aduce? — Poezie — sărăcie!
