https://blog.revistaderecenzii.com/

Se învolbură frunze-aurite
Pe rozalbe unde din lac
Cum spre-o stea zboară pe negândite
Roi de fluturi ușor și buimac.

Iubesc seara aceasta și până
În adânc mi-este galbenu-i dat,
Când mai sus de genunchi vântul tânăr
Poala salciei a ridicat.

Și în suflet și-n vale-i răcoare
Curge-amurgul ca turma de oi
La portița livezii îmi pare
Clopoțelul că sună vioi.

Nici odată așa, pe-ndelete
N-ascultam de-mprejur grijuliu
Bine-ar fi, c-ale sălciei plete,
Să m-aplec înspre-un iaz rozoviu.

Plin de fân să sărut Luna plină
De pe stog prăvălindu-mă-n cer…
Unde ești bucurie senină
Când iubesc și nimic nu mai cer?
Traducere V. Bragagiu
Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-***se-involbura-frunze-aurite-traducere-v-bragagiu-poezie-id-23612/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Dă-mi la o parte vălul şi priveşte!
Eşti primul muritor care mă vezi.
Te-ai furişat în templul meu hoţeşte
Şi-acum, ajuns aici, cunoşti şi crezi.

Mă socoteai iluzie abstractă,
Sămânţă din străvechiul Amon-Ra.
Şi-azi când mă pipăi simţi cum se contractă
În trupul meu de piatră inima.

Descoperă-mă toată, cu-ndrăzneală!
Şi lasă-ţi palma aspră şi pe sâni!
Aşa cum stau aici, aproape goală,
Sunt mai frumoasă ca un imn păgân.

O pulbere de-argint mă împresoară
Şi raze lungi pe frunte-mi cad mănunchi.
Tăcerea care-acum se înfioară
E sângele ce-mi susură pe trunchi.

Când ochii mi-s închişi, ciulesc urechea,
Iar când o-nchid pe ea, din ochi pândesc.
Bagă de seamă! Inima, străvechea,
Ca pe-un etern semnal, mi-o urmăresc!

Streinule intrat aici hoţeşte!
Hoinarule căzut în mreaja mea!
Ia-mi palma desfăcută şi citeşte:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-doti-poezie-id-10262/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin geamurile peticite se strecoară leneșe cele din urmă tremurări ale amurgului. Lumina ruginie pătrunde în casă din ce în ce mai cernită, umplând odăița cu umbre deșirate.

În vatră flăcările roșcate pâlpâie domol, se preling ca niște limbi de șarpe în jurul ceaunașului funinginit, în care apa de mămăligă hohotește înăbușit. Adieri răcoroase rătăcesc pe sub pereții coșcovi, se furișează înlăuntru și-nvălmășesc, câteo clipă, jocul blajin al focului…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor,
Luând în stăpânire
O bună moștenire,

În vreme de un an, rămase pe ușor,
Și tot ce mai avea acum era o blană,
Păstrată prin prilej că timpul sta de iarnă;
Iar cine nu-i de mic cu frigul învățat

În blană foarte crede.
Dar într-o zi mergând după împrumutat,
Din întâmplare el o rândunică vede.

Găsește-ndată negustori
Și ia pe blană bănișori.

Căci rândunelele, cum zic din însemnare:
A primăverii dulci sunt bine-vestitoare.
El însă au uitat proverbul bătrânesc:
Că-o floare nicidecum nu face primăvară.

Și iată, se stârnesc
Furtune, viscole cu ger cumplit afară;
Pe uliți scârțâie omătul făinos;
De prin ogeaguri fum ca iarna gâlgâiește;
Și cel mai sărăiman la foc se încălzește.
Iar tânărul meu, trist, flămând și friguros,

Pornește în surtuc de-acasă
Să capete vro masă.
Dar cum la uliț-au ieșit,

Pe rândunică el o vede înghețată
Și, tremurând de frig, îi zice: „Blestemată!

Pe faptă-ți ai pierit!
Așa ți se cuvine;

Căci fără blană eu sunt astăzi pentru tine.”

Nu vreau s-ating pe nime,
Dar mult mă mir în sine:
De ce, tot omul, când greșește,
Asupra altuia se dezvinovățește?

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Cheltuitorul_%C8%99i_r%C3%A2ndunica