https://blog.revistaderecenzii.com/

S-a dus greutatea întunericului care învăluia toată încăperea lumii. Parcă vântul a desfundat ș-a risipit negura din rețeaua copacilor.

Soarele și-a deschis la răsărit apărătoarea sa năprasnică, roșie ca para focului, aurie, violetă, albastră și, pe la mijlocul cerului, ca o jumătate de roată verzurie.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poate să fi avut vreo douăzeci și opt de ani, dar părea mult mai bătrână. Avea niște ochi mici și arși, scufundați în orbite și ascunși sub o broboană de lacrămi, și o gură mare, cu buzele supte și învinețite, cari totdeauna tremurau, gata parcă ori să râdă, ori să plângă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Astăzi va fi la mine o serbare,
Un tânăr zvelt va ține-o cuvântare
Despre iubire, moarte, datorii.
Și te întreb: nu vrei și tu să vii,

Nu vrei să fii de față, în bacantă,
La cuvântarea lui interesantă
Și să dansezi apoi, aproape goală,
Pe podiul ridicat anume-n sală?

Eu, îmbrăcat în negru, cum seniori-s
Voi recita ceva din „Ars Doloris”,
Iar la sfârșit o placidă harfistă
Va încheia serbarea asta tristă.

Toți invitații mei vor fi persoane
Cu multă vază-n cer și în saloane,
Toți vor veni de sus, purtând pe-aripe,
Mantale fine, lungi, împodobite.

La masă vom rămâne dup-aceea
Noi doi, conferențiarii și femeia.
Tuspatru predispuși la o beție
Cum n-a mai fost și nici n-o să mai fie

Nu mai târziu ca pân-la ora șapte
Răspunde-mi dacă vii sau nu la noapte,
Răspunde-mi dacă vrei ca să iei parte
La cheful nostru grav. stropit cu moarte.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-invitatie-la-o-artista-poezie-id-40473/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Țăranul semăna ovăs în primăvară,
Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,

Privind la semănat,
Fierbea în gândul său așa un rezultat:
— Mă mir, cum zic de om că este o ființă,
Aleasă prin a lui a minții iscusință?

Eu nu văd la dâns’ minte
Măcar de un grăunte.

Și oare poate fi mai mare nebunie
Decât să scurme el ogoare pe câmpie,
Și apoi să presare ovăs sau altă pâine,

Când mult făcea mai bine
Ovăsul să-l dea mie

Ori murgușorului, iar pâinea la găine,
Sau până în sfârșit să ție în păstrare?
Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.
Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi,

E numai o dovadă
Că oamenii în faptă
Sunt foarte nătărăi!

Dar toamna-mbelșugată
Aduse multă roadă:

La una douăzeci ovăsul au sporit,
S-au strâns, s-au îmblăcit
Și-același cal din el au ospătat tain,
Pe zi căușul plin.

Nu e de lăudat
A dobitocului semețul rezultat.
Dar, oare nu așa? din oameni, îndrăzneții

Cutează-a cerceta voința providenții,
Făr-a putea străbate
A ei orânduieli și căi nestrămutate.