https://blog.revistaderecenzii.com/

A vorbit şi-a tăcut crîngul de aur
Cu glasul lui de mesteacăn, uşure.
Nici o părere de rău nu mai au
Cocorii, în slăvi, peste pădure.
Ce să regreţi? Sîntem călători –
Trecem, intrăm şi părăsim casa.
Visează cînepa la cei duşi

Şi luna pe baltă licărindu-şi mătasea.
În mijlocul cîmpiei stau singur,
Vîntul duce cocorii mai departe.
Gîndesc la vesela tinereţe
Dar nu-mi pare rău de trecut, nici demomie.

Nu-mi pare rău de anii risipiţi în zadar,
Floarea liliachie a sufletului păleşte.
în grădină arde rugul unui măceş roşu
Şi acest rug pe nimeni nu încălzeşte.

Ciorchinii măceşului nu vor arde.
Iarba nu va pieri fiindcă a îngălbenit.
Ca pomul care-şi pierde în tăcere frunzele

Cuvintele triste mi le pierd covîrşit.
Cîndva, dacă timpul măturîndu-mi slovele,
Le va aduna-netrebnic tezaur
Spuneţi atîta vorbit şi a tăcut
Cu dulcele-i glas crângul de aur.

Vol. Moscova cârciumărească

Traducerea Zaharia Stancu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-crangul-de-aur-poezie-id-9981/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Trecuse de mult miezul nopții. Dintr-o broboadă de ceață deasă, cadranul roșu, luminos al unui ceasornic rânjea la mine parcă ar fi fost fața arămie și zbârcită a vreunui tovarăș de beție. Îmi veni pofta să mă cert cu cineva și începui a mă hărțui cu ceasornicul.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Sunt liberă, am dreptul,
O cârtiță zicea,
Pe sub pământ cu-ncetul,
Să scurm cât mi-ar plăcea.

Și cine poate oare de mine să se lege,
Când eu mă cred în lege?
Prefac în țărnă neagră pământul sănătos
Și-l fac moșinoios…
— Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,
Neîmpăcată ură
Asupra tuturor ca tine vietăți,
Ce zac în răutăți.
Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,
Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;
Văd iarăși o grădină de frumuseți cuprinsă,
Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.
Și pentru ce tu oare nu scormolești gunoaie,
Ca să lucrezi în ele cât vrei la moșinoaie,

Iar nu pământ curat:
Cunoaște dar, că dușman îți sunt neîmpăcat…
După așa cuvinte, ariciul iată, vede

Un moșinoi mișcând;
Cu armele-i întinse la dânsul se repede
Și cârtița mi-o scoate abia, abia suflând.

— A! Îmi căzuși pe ace,
Ariciul ei îi zice, — socot că te-am pătruns? –
— Iertare! rog iertare! de-acuma n-oi mai face.

Oftând ea a răspuns.
— Ei fie! astă dată te las în bună pace,
Ariciul îi rostește, dar iată-ți hotărăsc
Să spui la ale tale: ce-i bun să nu atace!

Sunt publiciști pe lume ce purure cârtesc.
(Și fabula aceasta chiar lor o dăruiesc).
Ei cred că au dreptate pe orice om s-atace,

Încât lor nu le place:
Dar totuși câteodată ariciul își găsesc.