Odată un negustor Fiind pe drum călător, Patru hoți îl întâlnesc, Îl dezbrac, îl jefuiesc Și într-un minut de ceas Numa-n cămașă îl las. După ce l-au dezbrăcat, Unul din ei s-a uitat, Și cămașa nouă văzând Striga celorlalți zicând: -„Nici cămașa nu-i lăsați Și de dânsa-l dezbrăcați!” Iar bietul om striga: -”Jupân hagiu! fă-mi ăst dar, Lasă-mi cămașa măcar.” Hoțul auzind astfel, S-a răstit privind la el: -”Spune-mi că nu te las viu, D-unde cunoști că sunt hagiu?” Omul răspunse pe loc: -„Ba nu te cunosc deloc, Decât jupânelul meu, Auz de la alții și eu Că hagii așa fac, Adică: de tot dezbrac” Hoțul râzând l-a iertat Și lăsându-l a plecat.
Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții lui, sau se micșorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simțea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci își suna pintenii ca o muzică; își apropia o dată călcâiele: țanc! și durițele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe dușumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot așa sclipea și dânsul, ca bucățelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca niște cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viața îi era o rază de soare! Nu dormea nopțile; pășea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în fața escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, și, strunindu-și calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.
Diferența dintre păsări și omul înțelept este aceea că păsările zboară cu propriile lor aripi într-o singură direcție, în timp ce oamenii înțelepți zboară în toate direcțiile pe aripile aspirațiilor lor.
Dugheana negustorului Meremet are acoperișul dintr-o apă, streșina eșită mult în afară, iar șindrila ascunsă supt un mușchiu cărnos și verde, din care ploaia se strecoară, picătură cu picătură, ca dintr-un burete. Gura și ferestruele podului sunt tivite, pe de margini, cu o crestătură de lemn, lucrată frumos, ca o horbotă. Fața dughenei, cu pereții înguști, coșcoviți de ploi, deschide golurile ferestrelor, peste care se așează noaptea obloanele grele, ce slujesc ziua drept tărăbi; între ele, se desface în două, ușa, — îngăduind să se vadă brățările de fier prin care se înmânecă stinghia de stejar, ce-o zăvorește. Ca parte minunată, ce face să întârzie băeții de la școală, acoperământul are în dreapta streșinii, un zarzăr, – răsărit acolo cine știe cum! Primăvara aceasta e a treia, de când copăcelul e încărcat cu floare.
