https://blog.revistaderecenzii.com

I. LUPTA DE LA PODUL-ÎNNALT.

Pagină:Nicolae Iorga – Istoria lui Ștefan-cel-Mare povestită neamului românesc.djvu/151

Ștefan avea deci o oaste de țerani: vre-o treizeci de mii de țerani, din Nistru — pe unde nu erau încă Rușii — în munte, din codrii Bucovinei — pe unde nu erau încă Nemții — în Dunăre. Vodă-i chemase la vînătoare de iarnă în pădurile Vasluiului și Tutovei, și ei veniseră făcîndu-și cruce la plecare, obișnuita lor rugăciune fără cuvinte, care se ascultă în Ceruri. Erau tot vînători pricepuți și ageri, din neam în neam; astfel ei își îndepliniră sarcina cu destoinicie: mînară fiarele în hățiș și le uciseră.

Soliman Eunucul, beglerbegul Greciei, veni la Dunăre cu vre-o 100.000 de ostași în stare să se lupte cum trebuie și cu vre-o 20.000 de țerani creștini din Bulgaria, cari deschideau drumurile și duceau carele cu proviant. Cu dînsul se unise, poate aici, în preajma apei, amîndoi feciorii lui Mihalogli, stăpîni! temuți ai

https://blog.revistaderecenzii.com

==I. CELE D’INTĂIU LEGĂTURI CU POLONII. ÎMPĂCAREA BOIERILOR.==

Un povestitor mai tărziu, care a strîns într’o întinsă lucrare scrisă în românește, pe lîngă știrile cuprinse în vechea cronică slavonească, și amintiri, vechi de abia un veac și jumătate, care pe vremea lui erau păstrate încă în toată puterea lor de popor, spune că Ștefan, luînd Domnia, «nu cercă să așeze țara, ce de războaie se găti. Că au împărțit oastei sale steaguri și au pus hotnogi și căpitani; care toate cu noroc i-au venit.»

Cu adevărat așa trebuia să se înfățișeze urmașilor, celor mai apropiați chiar, omul care cîștigase treizeci și patru de biruinți și dăduse de treizeci și șese de ori piept cu dușmani de toate limbile, cum mărturisia el singur în cei din urmă ani ai bătrîneții sale glorioase: un leu tînăr, flămînd de mărire, care-și rotește ochii lacomi, gata să se răpeadă asupra prăzii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Tot era degenerație și amorțeală în ceea ce se atinge de numele de român și patrie, până să nu vie răposatul întru fericire Gheorghe Lazăr în țara noastră. Limba începuse a se corci și a se strica de tot: în sfintele biserici preoții și cântăreții aveau drept fală a face sfânta slujbă într-o limbă necunoscută de dânșii, și prin urmare schimonosită în gura lor nedeprinsă cu dânsa; cântările de slujba sfintei liturghii se tipăreau într-o bucoavnă cu literele slavone în limba grecească; preoții de la mahalale, cum și chiar cei de prin sate, ca să imite pe cei de prin târg, îi vedeai îngâmfându-se cântând:

Aghios ofteos Acsion estin Os aliftos ș.c.l.;