https://blog.revistaderecenzii.com

==I. ȚARA ROMÎNILOR, ȚARA-ROMĂNEASCĂ.==

Tot pămîntul din care neamul romănesc făcea prin cea mai iubită muncă a sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pămîntul prin buruienile și înnalta iarbă a căruia rătăciau turmele supuse pănă la piatra goală a munților ocrotitori, toată margenea de mal unde coliba pescarului domnește marele drum de ape al Dunării, toată pădurea nesfîrșită, lungă de zile întregi, în care se înfunda pasul de pîndă al vînătorului, a cărui săgeată făcea să se spulbere un praf de frunze și crengi, — se chema pentru toți aceia cari, de pe la anul 1000 pănă astăzi, vorbesc cam ca și noi acuma limba românească: pămîntul Romînilor, Țara-Romănească. Întinsa, felurita, bogata, măreața și fericita Țară-Românească își avea fruntea de stîncă în Munte, pe care străinii și oamenii învățați îl numesc Carpatul, dar care pentru noi n’a avut și n’are nevoie de alt nume, pentru că e singurul munte al nostru. Picioarele i se scăldau în Dunărea largă, spre care curge toată viața rîurilor noastre, Dunărea împărătească ce le duce pe dînsele și ne îndreaptă pe noi spre Marea-Neagră, care, în seninul tăcut al feței sale albastre din zilele bune, în vălmășagul de valuri verzii și sure vuind în zilele de furtună, pare că înfățișează sufletul de strașnică mînie, ce se împacă însă într’un zîmbet de căință și de iertare, al poporului nostru. Un braț atinge rîpa neprietenoasă, săpată în scorburi lutoase, a Nistrului, ce se coboară arcuindu-se spre Mare, ceva mai departe decît gurile Dunării, cu care n’a voit să se amestece, ca Prutul și ca Siretiul, totuși frați buni cu dînsul. Cellalt ajunge pînă la Tisa leneșă, darnică din apele sale încete, mîloase, Tisa gălbuie fără de țermuri.

https://blog.revistaderecenzii.com

De împărățiia turcilor și de începutul lor și de adaosul lor, în ce chip s-au început și s-au înmulțitu și s-au lățitu la atâta mărire și cinste și tărie

Aicea de vom scrie și vom poméni de începătura și adaosul turcilor și de împărăția lor, nu vom greși, că să véde că-i fără cale ca să nu poménim și să nu scriem, că suptu mâna lor și suptu jugul lor suntem șerbi.

Acestu féliu de oameni ce le zicem noi turci, carii întăi din tălhari și din oameni puțini atâta s-au lățitu și s-au înmulțitu, că doao părți de pământ coprindu, adecă Asiia și Africa, s-au tinsu de au apucatu o parte mare și din a treia, din Evropa, de suntu de Dumnezeu lăsați certarea creștinilor și groază tuturor vecinilor de prinprejur.

Numile acesta ce zicem noi turcu, să înțelége om ce este cu viiață sălbatică, iară jidovii ei îi chiamă togarma, iară ei își zicu busurmani, adecă tăiați împrejur sau buni credincioși, că turci să-i chéme nu sufere, că-i de ocară la dânșii acesta nume, că pre limba jidovască să înțelége nemernicu (némérnicu sau prădătoriu). Alții își zicu otomani sau osmanidu, dipre numele împăratului lor cel dintăi, care l-au chiematu Otoman. Iară începătura împărății lor într-acesta chipu să află să fie: