https://blog.revistaderecenzii.com

Dă-n sînge lăurusca pală și cîrtița-și face mormîntul,
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țarina din moșunoaie,
O floare-a-soarelui uitată se scutură și își despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, cînd bate vîntul.

Și s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întîi cînd pasările cîntă,
Și iarăși, ca un frate dulce, cînd da-n apus, mîhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gînduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfîntă.

De-acum, ca peste-un cîmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;
Frumos era cuibul de aur și dulce galbena-i văpaie…
— Ce greu trebui să fie somnul sub țărîna din moșunoaie !
Cuceritoare umbra crește ca-n amurgitul unei glorii…

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/

https://blog.revistaderecenzii.com

==I. LUPTA PENTRU SCAUNUL LUI ALEXANDRU-CEL-BUN.==

Ilie face împăcarea cu Polonii, împotriva cărora — de și o Ruteană, Marinka, sora reginei-mame a Poloniei îi stătea alături ca soție, — el luptase în năvălirea pentru luarea în stăpînire a Pocuției. Dar, după aceasta, el mai stătu abia cîteva luni în Domnie. Vînturile toamnei smulseră și aruncară peste Nistru pe fericitul Domn al verii.

Îl gonise fratele său Ștefan, întețit de mamă-sa Stanca — pe care Ilie puse să o înnece — și de Domnul muntean Vlad Dracul, care avea o răzbunare de săvîrșit împotriva lui Ilie: căci acesta, împreună cu bătrînul Alexandru, sprijinise pe un alt vînător al Scaunului Țerii-Romănești, cu care Vlad se zvîrcolise multă vreme in luptă încleștată, pe un Aldea, care, din recunoștință față de ajutătorul său, își zisese Alexandru-Vodă. Vlad era acuma recunoscut de Turci, Domnii țerii sale, și el chemă la dinsul pe Ștefan și-l ajuta să iea moștenirea care nu i se cuvenia lui în rîndul întîiu.