https://blog.revistaderecenzii.com

   În vremea de demult, dobitoacele toate,
De împăratul Leu sătule, dezgustate,
        Își aleseră lor
        Un alt stăpînitor,
Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit,
Puternic îndestul, dar însă necioplit,
Și de cap tare, gros, cît vreți să socotiți.
Însă ca să puteți să vi-l închipuiți,
           Mă grăbesc să vă spui
           O judecată-a lui.
           Noul stăpînitor,
           Cît s-a orînduit,
           Puse-n slujbă pe boi,
           Iar lupu mîncător
           Se făcu favorit
           Și ministru la oi.
           Vă las să judecați,
           Cîți miei fură mîncați,
           Și cîte oi slutite
           De fiarele cumplite!
           În zadar fac strigare
           Oile-mpovărate,
           Chip nu e de scăpare,
           Și plîngeri necurmate
           Ce vin de pe la turme
           Răul nu pot să-l curme.
           Lupul dar își urmează
           A sa nelegiuire,
           Căci de ce se lucrează
           Craiul n-are de știre;
           Ba cîte lupul spune
           Le ia toate de bune.
           A! cînd o să ne vie
           O zi de bucurie,
           Zi foarte așteptată
           Și scumpă în nevoi,
           Ca să vedem odată
           Pe lupi mîncați de oi?
           „O! asta nu se poate“,
           Zic unii-alți în lume.
           Domnii mei, se pot toate,
           Deși le spui drept glume.
           Apoi, știți dumneavoastră
           Că oaia este proastă,
           Și că nădejduiește
           Aceea ce dorește.
           Eu cu încredințare
           Am auzit odată,
           La o turmă cam mare,
           O vorb-așa ciudată.
           Dar cum poci ști ce spune
           Oile între ele?
           Pentru astă minune
           Am cuvintele mele.

https://blog.revistaderecenzii.com

Zvelt, înteţind sub asfalt o furtună
de sunete, vesel şi-n grabă trecea
ca ploaia cu fluiere lungi, cu profilul
abia şlefuit de idei.

Ochi pe sub fixe pleoape poroase,
cum numai Sibiul deschide, citeau
în zodia lui, lăcrimau lângă Peştii
cu gurile pline de mâl.

https://blog.revistaderecenzii.com

Aș vrea să prind aici silueta unui scatiu și să-mi liniștesc părerile de rău de a mă fi despărțit de el. Îl botezasem în glumă Boris, dar aspectul lui n-avea nimic comic, cu penele moi și mărunte, colorate așa de delicat, și, mai ales, cu căldura mereu vibrantă ce se degaja din trupul mic. L-am cumpărat de la unul din negustorii de păsări din Piața de Flori numai pentru douăzeci de lei, și mi s-a părut ciudat, după ce l-am cunoscut bine, ce ieftin poate să coste minunea aceasta. Căci în lungile seri de iarnă, de singurătate, m-am învățat să-l examinez de aproape, să-mi mângâi cu el deznădejdile, și mai ales să-i cercetez resorturile interioare, resorturi nuanțate, subtile, abia perceptibile pentru un nerăbdător lipsit de finețe, dar pentru mine certe, cauzându-mi mereu surprize turburătoare și părerea de rău că nu e mai mare sau că mâna mea nu e mai mică, să-l pot alinta cu toată afecția de care eram invadat, ca pe o pisică, fără să-i fac impresia unui uriaș înspăimântător.

https://blog.revistaderecenzii.com

 Într-o pădure deasă, de cetăți depărtată,
Mierla se-ntîlni seara cu bufnița umflată.
„Prietenă — îi zise — ți-aș face o-ntrebare,
Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare.
Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ți e plăcută,
De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută?
Nu cunoști, cum se vede, razele dimineței,
Dulceața primăverei, plăcerile vieței.
Poate ești rușinoasă, și crezi că nu cînți bine:
Dar eu și alte păsări mai vrednici decît mine
Îți vom da-nvățătură, și vom pune silință
Să-ți mai supțiem glasul cît va fi prin putință.
Vino mîine la mine să mergem la plimbare,
Ca să faci cunoștință cu o privighitoare.“
Bufnița îi răspunse: „Îți mulțumesc, iubită,
Eu cu soarele vostru nu sînt obicinuită;
Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază,
Însă, cînd m-oi deprinde cu a luminei rază.“
   Mulți zic că neamul nostru nu este încă-n stare,
Ca altele, să facă cercări de-naintare,
Că-nvățătur-adîncă, idei, filosofie
Sînt prea vătămătoare l-a lui copilărie,
Declamația-aceasta, pompoasă, îngîmfată,
De vreți, poate să fie despoților iertată:
Numai lor le e bună a unui neam orbire,
Căci nu-l lasă să-și vază a sa nenorocire:
Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară,
Sau e o nerozie, sau este o ocară.
Noi le-am putea răspunde puținele cuvinte
Bufniței adresate de mierla cea cuminte:
„Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină,
Daca măcar cercare tu nu faci vreodată
Să scoți cel puțin capu din noaptea-ntunecată,
Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?“

Sursa: https://ro.wikisource.org/