https://blog.revistaderecenzii.com

În cer,
Bate ora de bronz şi de fier.
Într-o stea
Bătu ora de catifea.
Ora de pâslă bate
În turla din cetate.
În ora de lână
Se-aude vremea bătrână
Şi se sfâşie
Ora de hârtie.
Lângă domnescul epitaf
Bate glasul orei de praf.

https://blog.revistaderecenzii.com

Se înserează…

Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

https://blog.revistaderecenzii.com

La ce servește discuția de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez ? la nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cu minte și fatalist din fire, a avut totdeauna această credință.

Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbe, pe la nămiez, când e soarele’n putere, și-l întrebai: Măi Mușate, ce e acuma, zi ori noapte ? – badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ăi fi, și-ți răspundea: Apoi de ! domnule, zi este. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânță de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuție din chiar senin numai de dragul discuției, și te apucai să-i zici: Ce spui tu, măi badeo ! nu vezi că-i noapte ? – Mușat își îndrepta căciula și, fără să mai stea la gânduri, îți răspundea scurt: Apoi de ! domnule, o fi și cum zici dumneata !

https://blog.revistaderecenzii.com

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.