https://blog.revistaderecenzii.com

aprilie 1920

Merano-Untermais, Pensiunea Oitoburg

Scumpă doamnă Milena,

V-am scris un bilet din Praga și apoi altul din Merano. N-am primit răspuns. În fond, biletele nici nu așteptau în mod special un răspuns grabnic, iar dacă tăcerea dumneavoastră nu e altceva decât un semn că vă simțiți relativ bine, o stare care adesea se exprimă prin aversiunea de a scrie, sunt cât se poate de mulțumit. Pe de altă parte este posibil – și de aceea vă scriu – să vă fi supărat ceva în biletele mele (ce mâini grosolane trebuie să fi avut, cu totul împotriva voinței mele, dacă s-ar fi întâmplat aceasta) sau, ceea ce, desigur, ar fi mult mai rău, ca acele clipe mai liniștite de răgaz, despre care îmi scrieți, să fi trecut și să vă aflați din nou într-o perioadă proastă pentru dumneavoastră. Pentru prima posibilitate, nu știu ce să vă spun, atât de departe de mine gândul de a vă răni, dimpotrivă; pentru cea de a doua, nu dau niciun sfat – cum aș putea eu să dau sfaturi? – ci întreb, numai: de ce nu plecați o vreme din Viena? Doar nu sunteți apatridă, ca altții! Nu v-ar da puteri noi un timp petrecut în Boemia? Și dacă, dintr-un motiv sau altul, pe care nu-l știu, n-ați vrea să mergeți în Boemia, atunci în altă parte, poate chiar la Merano, ar fi potrivit. Cunoașteți Merano?

https://blog.revistaderecenzii.com

Adieu, soldatule!
Tu, al campaniei brutale
Marșul rapid, viața taberei,
Contenția fierbinte a fronturilor opuse – manevra lungă,
Luptele roșii cu măcelul lor – stimulul – puternic, grozav
joc,
Vraja din toate inimile curajoase și bărbătești – trenurile Timpului prin tine,
și ca tine, cu toții,
Cu război și cu expresia războiului.

https://blog.revistaderecenzii.com

A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.

https://blog.revistaderecenzii.com

5. Digresiune. Argumentul ontologic la Anselm și la Descartes

Chestiunea nu este așa de simplă cum se pare la prima înfățișare. Aci stă deosebirea fundamentală dintre Sfântul Anselm, care a pus argumentul ontologic, și Descartes. Descartes lucrează cu un concept al lui Dumnezeu care este un concept prelucrat și are o cunoștință; deci, are un conținut de conștiință. Sfântul Anselm lucrează cu o intuiție directă, deci cu un obiect: existența lui Dumnezeu ne este dată nouă printr-o intuiție, nu printr-o cunoștință prelucrată. Este singurul fel în care noi cunoaștem pe Dumnezeu și, aș spune, singura realitate a lui Dumnezeu în raport cu noi înșine; adică, Dumnezeu este încă realitate în măsura în care îl trăim noi. Evident, nu că Dumnezeu n-ar exista dacă nu l-am trăi noi, dar calitatea existenței lui Dumnezeu, structura personală, structura personalității lui Dumnezeu ne sunt date perfect nouă în trăirea lui Dumnezeu. Deci Sfântul Anselm avea dreptate atunci când spunea: eu am în mine, trăiesc în mine ideea, trăiesc în mine pe Dumnezeu însuși, deci Dumnezeu există; pe câtă vreme Descartes nu avea dreptate când voia să deducă din conceptul de Dumnezeu inexistența însăși a lui Dumnezeu. Pentru că, după cum spuneam adineauri, este o deosebite între un conținut de conștiință și obiectul însuși. Conținutul de conștiință ne este dat nouă numai în conștiință, lui poate să-i corespundă un obiect existent real, prin urmare, cu existență ontologică în afară, dar poate să nu-i corespundă acest obiect.