« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ? » O întrebă în şoapte într-o zi. « Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi »
Abia se mai zăreşte-acum catargul. Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.
Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.
Dar florile, prea multe într-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.
Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare : « Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an ? » « Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean »…
Pietrenii au ieșit cu totul din răbdare, Nemaiputând a suferi Ei pagube struncinătoare, Pe care nu putea feri:
Pentru că în tot anul, Cuejdiul** nimicit Pe mulți au sărăcit. Dar cine e deprins, ca viermele în hrean, Greu schimbă locul lui, unde au trăit an. Așadar, târgul tot, odat’ s-au sfătuit Să deie jalobă la Bistrița cea mare, Prin care arătând dovezi lămuritoare De păgubirile ce mulți au suferit
Și sufăr mai necontenit, Zicea: „Că pe Cuejdi, precum pe Bistrițoară*** Nici într-o primăvară Nu se stăvesc cu moară; *
Și case cu zăplaz, ba uneori și vite Le sunt primejduite.” Deci dar, ei socotind că Bistrița cea mare Va face celor mici căzuta înfrânare, Ca una ce folos de obștie aduce, Căci plute la Galați* cu cherestele duce, Au mers cu jaloba; dar știți ce au văzut? Pe însăși Bistriță, răpitul lor avut, Trecând cu valuri plini de spume!
Iar un bătrân cu minte Au zis către un alt șoptind așa cuvinte: — Eu știu mai de mult, că oamenii în lume Asupra celor mici dreptatea nu-și găsesc: Când ei cu cei mai mari răpirile-mpărțesc.
Note
Locuitorii unui târg de acest nume și un râu repede care spală
Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Și Domnul va scula pe unul din voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în libertatea și puterea lor…”Cântarea României
Țările Apusului își căutau hotarele învălmășite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărății Musulmane. Austria și Rusia, deopotrivă de lacome, își făceau socotelile moștenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluția cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârșitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefții”, și „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate orașele mari ale Europei.
Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur, Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut, Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.
Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată, Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.
O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere Mâna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.
Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară, Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara, Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.
Tu surâzi cu nencrezare?… Cât de rea ești tu, copilă! Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz, Să deschei corsetul ista… Tu roșind să râzi gentilă, Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi
Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă! Tu roșești… tu nu vrei, Marta?… O, de-ai ști ce caut eu… Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă, Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.
Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea, Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu, Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare: Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!
Locul ciunt unde aripa se-nalță albă c-argintul Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit, Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul Te-ai uitat… și-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.
Cu Dimitrie Cantemir în Moldova și cu Ștefan Cantacuziono în Muntenia se încheie șirul domnilor pământeni. De aci-ncolo sultanul trimite de-a dreptul pe cine vrea el, fără să mai întrebe pe boieri, fără să mai ție socoteală de datinile țării, ori de glasul vechilor așezări. Se va amesteca din când în când și câte un român printre atâția greci, dar nu se va cunoaște dintre ei. Lucrurile s-au petrecut așa, că nici măcar nu s-a simțit zdruncinul schimbării.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie, Și de pe neam ei toți, De la străbunii săi până la strănepoți, Au îndestulă minte; Dar este rar acel preafericit părinte Să-i iasă buni copiii toți. Și elefantul meu, oricum era de mare, A înțelegerii n-avea îndemânare, Iar blând și plin de bunătate
Era, cât nu se poate. Și iată că la domn au dat bietele oi O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc”. — Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc! Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Și-așa urla: — Măria ta!
De noi nu te-ndura, Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă S-avem cu toții blană. Iar oile pârăsc, c-așa sunt învățate: Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
— Atâta! domnul le răspunde, Să știți că strâmbătăți la mine nu-ți ascunde, Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică, Și nici un păr mai mult, nimică.
