https://blog.revistaderecenzii.com/

Sursa: YouTube

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poesiile lui Eminescu, scrisorile sale, scrise altfel decât cele ce primeam obișnuit, de la toți autorii, făceau să mă intereseze tot mai mult de acest tânăr poet. Având a pleca în acea vară la băi în Austria, hotărâi să mă opresc la Viena câtva timp pentru a face cunoștință cu Eminescu și a petrece cu dânsul o bucată de vreme. Dar nu l-am înștiințat de sosirea mea, voind să-i fac o surprindere. Ajuns la Viena mă dusei la cafeneaua Troidl din Wollzeile, unde știam că este locul de adunare al studenților români și mă așăzai la o masă deoparte lângă o fereastră, de unde fără a fi băgat în seamă, puteam observa pe toți tinerii ce vorbeau între dânșii românește. Erau mulți adunați în ziua aceea, unii păreau mai inteligenți, alții mai puțin, dar mai toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânșii. Deodatã se deschide ușa și văd intrând un tânăr slab, palid, cu ochii vii și visători totodată, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape pănă la umeri, cu un zâmbet blând și melancolic, cu fruntea înaltă și inteligentă, îmbrăcat în haine negre, vechi și cam roase. Cum l-am văzut am avut convingerea cã acesta este Eminescu, și fără un moment de îndoială m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, și întinzându-i mâna, i-am zis: „Bună ziua, domnule Eminescu!”. Tânărul îmi dădu mâna și privindu-mã cu surprindere: „Nu vă cunosc”, răspunse el cu un zâmbet blând.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sînt peste douăzeci de ani de-atunci.

https://blog.revistaderecenzii.com/

AMINTIRI DESPRE EMINESCU

1889

Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărți multe ticsite pe nouă poliță lungi ca de vr’o patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colț, ș’un cufăr vechiu; pe pereți nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoștea din copilărie, iși ziceau tu.