— Gaz!… Hai gaz!… Am sosit cu gaz! mormăi Șulăm intrând, cu cobilița pe umăr, în curtea avocatului Miliță Dogaru.
Portița de fier se închise singură în urma lui. Duzii bătrâni, străjerii porții, își întindeau umbrele pe prundișul curat, care scârțâia umed subt bocancii scorojiți. În mijlocul curții, casa veche, văruită de curând și cu coperișul de tinichea nouă, se scălda încă somnoroasă în bătaia Soarelui de dimineață, sclipind și scânteind raze albe în toate geamurile… Șulăm ocoli cu băgare de seamă treptele de piatră și se îndreptă spre fund, până la ușa bucătăriei, unde, lăsându-și jos bidoanele pline și așezându-le binișor, ca să nu se răstoarne, repetă mai dulce și trăgănat:
Țăranul între vitișoare Avea și o căpriță. El o numea leliță,
Îi da adese tăricioare. Și bine o ținea. Ea însă un nărav avea:
De câte ori țăranul intra pe zi în casă, Căprița după dânsul pe-o laviță sărea,
Apoi și peste masă… Stăpânu-i suferea, Căci aștepta să vadă
Curând, pe lângă capră, și o frumoasă iadă (Iar unde omul este pe cale de sporit
Oricare suferință O poartă, mulțumit, Vânând a lui dorință.)
Nu după multă vreme ieduța se născu. De aldămaș țăranul la crâșmă petrecu.
Dar când napoi se-ntoarse, Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă, El a bufnit de râs, Și în proverb a zis: — Căprița sare masa,
Ieduța — casa! E prea adevărat, Că vițiul din născare Nu e vindecat,
Și a naturii lege își are-a ei lucrare, Iar mie-mi place când Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând: „Părinților viața, respectul, ascultarea Le sunt dator; dar totuși în fapte nu doresc A lor deprinderi rele ca fiu să moștenesc.”
Da! din porțile mândre de munte, din stânci arcuite, Iese-uraganul bătrân, mânând pe lungi umeri de nouri Caii fulgerători și carul ce-n fuga lui tună. Barba lui flutură-n vânturi ca negura cea argintie, Părul îmflat e de vânt, și prin el colțuroasa coroană, Împletită din fulgerul roș și din vinete stele
Găinuşa-ncet răsare, Luna-i după Dealu-Mare, Plânge-un clopot de cioaie, — Vin ciobanii de la stână, — Strungăriţele, de mână, Ascult cântec de cimpoaie Şi le râde tuturora Faţă plină, bucălaie, Cum încep să-nvârtă hora… — Numai Sandu Copilandru Nu se prinde-n hora mare. Cântă jalnică cântare… Cimpoieru-i ia de veste, Stă o clipă, hodineşte, — Schimbă hora-n cânt de jale: — „Mândră fată, ochişorii, Ochişorii, obrăjorii‖… — Se opresc în joc feciorii, Dumerindu-se deodată. — Parc-ar vrea să plângă-o fată, Faţa-i arde vâlvătaie… Strigă Sandu Copilandru: „Zi, căprare Niculaie! Zi, căprare Niculaie!‖ — Şi cum arde focu-n stână Şi lumin-o buturugă, Vede baciul că lui Sandu Îi cad lacrime pe glugă…
Din lac culege luna scăpatele oglinzi, Mixandra şi leandrul adormitor răsună. Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi Aceste locuri pline de răcoroasă lună.
Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar, Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada. Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar, De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.
Vedeniile unui îndepărtat pământ Sub iarba funerară zac odihnind cuminte, Tu nu îi lua în seamă pe cei ce nu mai sunt Şi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.
Priveşte lung la plaiul de adieri pătruns, Vezi, buzele-n neştire spre trandafiri te pleacă. Dă mâna cu vrăjmaşul în inimă ascuns Şi-ndată fericirea cu viaţa ta se-mpacă.
Trăieşte dacă-ţi place, iubeşte dacă poţi, Plimbându-te sub lună, fii cu sărutul darnic. Iar dacă vrei cu morţii amic să te socoti, Nu-nvenina pe alţii cu somnul lor zadarnic.
Demult Şeherezada cântase-un cântec mic, Azi frunzele-l îngână cât le ajunge glasul: Pe-acei ce-n lumea asta nu mai doresc nimic, De-i întâlneşti, deplânge-i, apoi grăbeşte-ţi pasul.
În timpul primăverii un tânăr vânător Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare
Făcu un rău mai mare, Căci puii ei rămase sărmani în cuibușor! Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere,
De-a foamei grea durere Ei casc din pliscușoare, cer milă piscuind; Cer hrană ș-aripi calde, pe mumă rechemând; *
Dar muma nu-i!… Când, iată, O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată Și de sub cuib începe a predica așa:
— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioșa Văzând aste ființe atât de neferice! Voi, păsări ce zburați În preajmă-le pe-aice, Cum nu vă îndurați Ca să le ajutați?.. Tu, cuculeț, vecine?
Tu schimbi acum la pene și oare nu-i mai bine Să le aduci pe toate în cuibul de orfani? Tu, ciocârlie dragă, ce cânți a ta plăcere În leagănu-ți de zefiri… au, doar, nu simți durere De ticăloasa stare acestor sărăimani? O! tu, mierlușcă dulce, tu trebui să fii bună.
Zburând pe jos adună Și adă viermișori La bieții puișori. Iar tu, privighetoare, Ce cu a ta cântare
Ai fermecat o lume… adoarme-i și pre ei În melodii plăcute, în desfătări de zei. Cu-așa mijloace bune, cu-a voastră duioșime,
Voi veți asigura A lor viitorime, Și când ei vor zbura… Atunci un vântișor
Făcu să aibă vulpea tiulei pe botișor!..
Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporește; Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzește Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,
Acela nu-i curat! Și oamenii, adese, în fapta generoasă Sunt vulpea cea duioasă.
Note
* Această fabulă au fost compusă la anul 1847 și dedicată unui mare vânător de epitropii, care, ca și vulpea noastră, au smuls ades tiuleile orfanilor, căzuți sub epitropia lui.
Căci n-avem sfinții voștri, voi ne mustrați, preoți, Deși de-a voastră tagmă suntem și noi cu toți… Și nouă vânătoarea de aur și mărire Ne-nsamnă-n astă lume a Răului domnire. Și nouă-nghesuirea pe drumul spre plăcere În suflet naște scârbă și inimei durere. Și noi simțim că suntem copii nimicniciei, Nefericiri zvârlite în brazdele veciei… Și sufletu-ne-n tremur ca marea se așterne, Tăiat fiind de nava durerilor eterne; Ca unde trecătoare a mării cei albastre, Dorința noastră, spuma nimicniciei noastre. Și noi avem o lege deși nu Dumnezeu
