Țăranul au găsit un galben ruginit, Pe care lui îi da destui bani de argint.
Dar el au zis în sine: „Să-l schimb așa nu-i bine.
Acum am priceput că trebui curățit, Pentru ca să câștig pe el preț îndoit”. Și înturnându-se acasă au luat
Nisip și cărămidă, Cu care galbenul atâta l-au frecat, Încât l-au și făcut curat ca o oglindă, Dar numai au scăzut din greutate mult Și prețul cel dintâi la galben au pierdut. *
Ideea fabulei e lesne de-nțeles. Părinților! pe voi privește mai ales. Căci voi nu trebuie să vă siliți Întru științe multe pe fii să pospăiți; Ca să le dați un lux, un amăgitor nume, Și să disprețuiți plecări firește bune, Scăzând greimea lor în cumpenele lumei.
Dacă treci râul Selenei se face pare că sara Deși-ntr-a soarelui lume eternă noapte nu ține. E-o sară frumoasă adormită deși este ziuă. Aerul e vioriu, miroasele florilor mândre; Adormitor se ridică din oștile florilor mândre; Într-un codru măreț, unde arbor legat e de arbor, De liane ce spânzură-n aer snopii de flori, Unde prin vechii copaci-și fac albinele stupii sălbateci, Plini de faguri de miere, ce curge ca auru-n soare, Cu de ghirlănzi uriașe copaci, din a lor rădăcine Până la vârfii din nori cu liane încolăciți-s, Cari cu snopi de flori i-nconjoară, mărirea le-ngroapă. Dacă prin codri pătrunzi dai de-o vale frumoasă și verde Pe-al căreia deal se întinde o mândră grădină. Mari cireși cu boabele negre, cu frunza lor verde, Crengile-ndoaie de greul dulcilor, negrelor boabe, Meri, cu merele roșii ca fața cea dulce a-Aurorei, Mișcă în vânt frumoasele, mari, odorantele roade; Iară pe marginea mândrei grădini înălțată-i în huciuri Vița de vie cu frunza întoarsă ce umbră dorește Și cu strugurii vineți și galbeni ce îmflați stau în soare. Vineți cu brumă sunt unii, iar alții cu boabele galbene c-aurul, Fluturii le-nconjoară ca dulci corăbioare de colori și lumini. Iară albine din bobițe crăpate sorb lamura mierei; Iar în mijloc de grădine, într-o luncă de verzi portocale Nalță-se ca într-un flor învălit palatul Selenei. Mare-i, cu zece intrări, la care duc scări înălțate Și cerdacuri în aer ținut de-argintoase columne Și în trei caturi se-nalță palatul cu mii de ferestre Mari și boltite prin care pătrunde-o lumină albastră; Și prin bolți de ferestre se văd argintoase coloane, Muri cu oglinzi de diamant, ce lucesc mai clare ca ziua, Mândre icoane cu fete de crai îmbrăcate-n albastru, Codri de basme cu arbori vrăjiți și cu albe cerboaice, Iar prin coloane pare că vezi trecând o minune: Luna cu părul ei blond desfăcut, care curge în valuri Pe umeri în jos, îmflat cu dulce de miroase și cântec, Care tremură-n veci în aerul fin al serei. D-umerii goi abia se ține o mantie albastră, Mânile albe de ceară se joacă cu cozile blonde Și cu mărgeanul ce cade pe sâni și cu creții de mantă.
Ana Maria Brânză se apucă de fotbal! La „Mondial în familie”, pe TVR 1
Din 17 octombrie, fosta spadasină şi soţul său, Pavel Popescu, sunt gazdele celui mai nou quiz show de pe piaţa media din România. Campionatul Mondial de… cunoştinţe despre fotbal va duce câştigătorii în Qatar!
„O dată-n viață”, cu Iuliana Tudor, din nou la TVR 1!
Una dintre cele mai iubite emisiuni de divertisment ale Televiziunii Române revine în grila TVR 1, din 23 octombrie, în fiecare duminică seară. Ce noutăţi aduce formatul 2022 aflăm de la Iuliana Tudor.
O noapte furtunoasă, Conul Leonida față cu reacțiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului – cine din cei ce se duc la teatrul român nu a văzut una sau alta din aceste comedii? Mulți cunosc pe cea dintăi, mai toți pe cea de-a treia și câțiva pe celelalte.
De meritat toate merită să fie cunoscute și, după părerea noastră, lăudate – toate fără excepție.
« Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare ? » O întrebă în şoapte într-o zi. « Din insule pierdute-n depărtare Cea mai frumoasă floare care-o fi »
Abia se mai zăreşte-acum catargul. Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân O fată albă, alb măsoară largul, Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.
Un an întreg prin insule cu soare Corabia opri şi strânse-n ea Morman de flori, căci fiecare floare Cea mai frumoasă-n felul ei era.
Dar florile, prea multe într-o seară, Cu peşti de aur prinşi la subţiori, Corabia de foc o scufundară, Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.
Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare : « Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an ? » « Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare – Cea mai frumoasă scoică din ocean »…
Pietrenii au ieșit cu totul din răbdare, Nemaiputând a suferi Ei pagube struncinătoare, Pe care nu putea feri:
Pentru că în tot anul, Cuejdiul** nimicit Pe mulți au sărăcit. Dar cine e deprins, ca viermele în hrean, Greu schimbă locul lui, unde au trăit an. Așadar, târgul tot, odat’ s-au sfătuit Să deie jalobă la Bistrița cea mare, Prin care arătând dovezi lămuritoare De păgubirile ce mulți au suferit
Și sufăr mai necontenit, Zicea: „Că pe Cuejdi, precum pe Bistrițoară*** Nici într-o primăvară Nu se stăvesc cu moară; *
Și case cu zăplaz, ba uneori și vite Le sunt primejduite.” Deci dar, ei socotind că Bistrița cea mare Va face celor mici căzuta înfrânare, Ca una ce folos de obștie aduce, Căci plute la Galați* cu cherestele duce, Au mers cu jaloba; dar știți ce au văzut? Pe însăși Bistriță, răpitul lor avut, Trecând cu valuri plini de spume!
Iar un bătrân cu minte Au zis către un alt șoptind așa cuvinte: — Eu știu mai de mult, că oamenii în lume Asupra celor mici dreptatea nu-și găsesc: Când ei cu cei mai mari răpirile-mpărțesc.
Note
Locuitorii unui târg de acest nume și un râu repede care spală
Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Și Domnul va scula pe unul din voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în libertatea și puterea lor…”Cântarea României
Țările Apusului își căutau hotarele învălmășite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărății Musulmane. Austria și Rusia, deopotrivă de lacome, își făceau socotelile moștenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluția cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârșitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefții”, și „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate orașele mari ale Europei.
Strecor degetele mele printre buclele-ți de aur, Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut, Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur, Iară ochii-ți, gardianii, mă opresc și mă sumut.
Ochii tăi, înșelătorii! A ghici nu-i pot vreodată, Căci cu două înțelesuri mă atrag și mă resping Mă atrag când stau ca gheața cu privirea desperată, Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.
O, atunci mâna ta-i tare și respinge cu putere Mâna mea, care profană ar intra în santuar Să se-ascundă-n sânii-ți tineri, pe când eu plin de plăcere Să uit lumea-n sărutarea-ți și în ochii tăi de jar.
Astăzi însă nu-s ca flama cea profană și avară, Inima mi-e sântă astăzi, cald și dulce-i pieptul meu, Azi sunt cast ca rugăciunea și timid ca primăvara, Azi iubesc a ta ființă cum iubesc pe Dumnezeu.
Tu surâzi cu nencrezare?… Cât de rea ești tu, copilă! Lasă ca sub gazul roșu eu la sânii-ți să pătrunz, Să deschei corsetul ista… Tu roșind să râzi gentilă, Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepții albi, rotunzi
Și să strecor a mea mână după gâtu-ți de zăpadă! Tu roșești… tu nu vrei, Marta?… O, de-ai ști ce caut eu… Ai surâde și-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă, Să-ți privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.
Cungiurând c-un braț molatec gâtul tău cel alb ca zarea, Apăsând fața-ți roșită pe-al meu piept bătând mereu, Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare: Locul aripelor albe le-aș căta-n delirul meu!
Locul ciunt unde aripa se-nalță albă c-argintul Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit, Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul Te-ai uitat… și-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.
