https://blog.revistaderecenzii.com/

Capitolul I – RĂSĂRITUL

1

— Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român, dacă vorbiți așa! Ori îl cunoașteți din cărți și din discursuri, și atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiți martir, când în realitate e numai rău, și prost, și leneș!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Chemări de mântuire zvonește-n seară toaca.
Din turle de biserici și mănăstiri uitate
Cântările preasfinte în lume răsfirate
Au răbufnit din lemnul bătrân, ca promoroaca.

Și-au răsădit în inimi dorinți de închinări,
De sfântă rugăciune — în preajmă de altar
Să îngenunchi cu albă credință sub stihar
Și să-ți dezlănțui glasul în tainice cântări.

În imnuri înălțate cu evlavie spre cer
S-aduci și tu prinosul bogat al pocăinții,
Și-aici, între icoane, în care dorm preasfinții,
Să nu mai ai un suflet împovărat, stingher.

—————————————————————————-
sursa: @versurisubfloridetei

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-vecernie-poezie-id-51073/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Capitolul I – CIUFU

— Oare ce-o fi pățit procopsitul de frate-meu ? zise Spiru Dăniloiu, uitându-se la nevastă-sa numai cu ochii, fără a întoarce capul. Că m-a întrebat popa Ilie de la biserica Sf. Nicolae… Zice că a trimis de trei ori la dânsul și casa parcă ar fi pustie…?

https://blog.revistaderecenzii.com/

O furnică
De soi mică,

Iar de inimă prea mare,
Adusese furnicarul într-o nespusă mirare,
Căci, precum al ei istoric lumea au încredințat,
Ea purta grăunțe întregi de orzul cel mai mășcat.

Era înc-acea furnică
Și la războaie voinică:
Unde viermișor vedea,
Se repezea și-l prindea.

Chiar paingul cu atâtea săbii, coase, înarmat,
Al ei ac de biruință într-o vreme au cercat.
Dar furnica, ca și omul, cu dorinți nesățioase,
De-a furnicarului slavă prea curând se dezgustase.

— La târg — zise ea odată –
Mă duc lumea să mă vadă
Și oamenii să se miere
De vestita mea putere.
Și așa, prea îngâmfată,

Într-un mare car de fân ea s-au cățărat îndată;
Au ajuns la târg, dar ah! ce cumplită lovitură

Mândriei sale văzură.
Căci nici unul dintre oameni la furnică nu căta,
Când puterea să-și arăte, ea minunt nu înceta
Și, cu toată-a ei silință, bețișori de fân trăgea

Sau vreo muscă nătăraucă prinzând, iute împungea.
Dar în sfârșit obosită de zadarnice cercări,
Câinelui de lângă car, au zis: „Dragă, nu te mieri

De-a oamenilor prostie?
Vezi-i cum nici nu se uită, orbi sunt pentru fapte mari;
Fieșcare cu a sale: când la noi în furnicari

Toată furnica mă știe.”

Sunt și oameni ce visează
Că universul întreg de dânșii se minunează;
Dar în furnicarul său, ei numai cât figurează.