https://blog.revistaderecenzii.com/
Nu e steluță tremurătoare
Să nu gândească în drum de nor
La altă steauă strălucitoare,
La alt amor.
Numai o viață pe gând de moarte,
Numai o frunte ce-a-ngălbenit,
Numai un atom fără de soarte
Nu e iubit.
Galbena steauă fără lumină
Altar să n-aibă un dumnezeu
Este-al meu suflet care declină,
Sufletul meu!
https://blog.revistaderecenzii.com/
Mult îmi plăcea odinioară pe cînd eram tînăr să mă preumblu într-un car cu boi prin locuri frumoase, bineînțeles, și în tovărășie cu prietini buni de petrecere. Era ceva în afară de obicei și mi se părea că fac cine știe ce voinicie, renunțînd la îndemînări și alegînd tocmai mijlocul cel mai puțin lesnicios de a călători.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Au trecut douăzeci și cinci de ani de când a avut loc această întâmplare. Erau frumoase vremi pe atunici, nu doar că mi se păreau mie, fiindcă eram tânăr, dar într-adevăr așa erau, căci un soare vesel se ridica la răsărit asupra noastră, încărcat cu bunuri la care cei mai mari domni ai țării abia de au cutezat să viseze; și idei nouă încolțeau în inimi, și viața nouă curgea prin vine. S-ar fi zis că Dumnezeu își întorsese fața spre noi. N-aș fi răscolit de sub vălul trecutului aceste amintiri ale unor vremi ce nu mai sunt, dacă întâmplarea de față n-ar avea oarecare legătură cu mișcarea de renaștere ce-a frământat atunci pământul nostru.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Nu am intențiunea să fac o descriere istorică amănunțită a tuturor împrejurărilor prin care a trecut țara cu ocaziunea luptelor pentru Unire. Mi-ar trebui volume pentru aceasta și îmi lipsește în mare parte și materialul trebuitor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
*Cronică publicată în revista „Scrisul românesc”, Nr. 9 – 2022
În panoplia marilor poeți români Nichita Stănescu se înscrie, fără îndoială, la loc de
cinste, fiind considerat „cel mai important poet român de după cel de Al Doilea Război
Mondial” (Șt. Aug. Doinaș), poetul care, prin poezia sa, realizează „trecerea în literatura
autohtonă de la modernismul începutului de secol la postmodernismul sfârșitului de mileniu” (Alexandru Condeescu), făcând parte din categoria „foarte rară a inovatorilor lingvistici
și poetici” (Eugen Simion).
https://blog.revistaderecenzii.com/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Publicată în martie 1883 în suplimentul literar al gazetei România liberă, sub pseudonimul Argus.
D-a stânga Râului Doamnei, razna de satul Domnești, se vede o casă, albă ca laptele, cu ferestrele încondeiate cu roșu și albastru. Pervazurile ușei – curate ca un pahar; prispa din față – lipită cu pământ galben; pe creasta casei, d-o parte și de alta, scârție, la fitece bătaie de vânt, două limbi de tinichea, așezate pe două goange cât gâgâlicea. Curtea, îngrădită cu nuiele de alun; hambar de fag, obor de vite și grajd pus la pământ pe patru tălpoaie groase.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Pe cât a fost Mircea de mare prin înțelepciunea și prin vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, pe atât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, — pe atât sunt de slabi și de netrebnici feciorii și nepoții lui, care, nevăzând în domnie decât farmecul deșertăciuni, sunt, fără să-și dea seamă, cei mai răi și mai stricători vrăjmași al țării ș-ai neamului lor. Ocrotiți unii de unguri, alții de turci, ei rup în două și boierimea și oastea țării sfarmă vechile datini care-ngrădeau dintru început rândul la domnie, și, orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frățesc, trec prin vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuțiți, îmbrânciți mai mult de viclenia altora decât de patimile lor, spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade în cap cu tot.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Să priveasc-Ardealul lunei i-e rușine
Că-a robit copiii-i pe sub mâni străine.
Ci-ntr-un nor de abur, într-un văl de ceață,
Își ascunde tristă galbena ei față.
Horia pe-un munte falnic stă călare:
O coroană sură munților se pare,
Iar Carpații țepeni îngropați în nori
Își vuiau prin tunet gândurile lor.
Eu am zise-un tunet suflet mare, greu,
Dar mai mare suflet bate-n pieptul său;
Fruntea-mi este albă ca de ani o mie,
Dară a lui nume mai mult o să ție.
Nalți suntem noi munții zise-un vechi Carpat
Dar el e mai mare, că ni-i împărat.
Atunci luna iese norilor regină,
Fruntea lui cea pală roșu o-nsenină,
Galbenele-i raze încing fruntea-i rece,
Că părea din munte diadem de rege.
Și un stol de vulturi muntele-ncongior,
Cugetând că-i Joe, dumnezeul lor,
Când în miezul nopții, cununat cu nymb,
Fulgere aruncă sus de pe Olymp.
Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Horia