https://blog.revistaderecenzii.com/

În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună,
Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună,
Ca s-asculte-o cântăreață revenită-n primăvară
Din străinătatea neagră, unde-i viața mult amară.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici, –
Potirele lor au fanatici –
Argint din a soarelui pară.

Deși, când atinși sunt de vară,
Mor pâlcuri, sau mor singuratici,
În crini e beția cea rară
Sunt albi, delicați, subțiratici.

În moartele vremi, mă-mbătară,
Când fragezi, și primăvăratici,
În ei mă sorbiră, extatici,
Și pe aripi de rai mă purtară

În crini e beția cea rară.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Oh! lucrurile cum vorbesc,
Și-n pace nu vor să te lase
Bronz, catifea, lemn sau mătase,
Prind grai aproape omenesc.

Tu le crezi moarte, și trăiesc
Împrăștiate-n orice case, –
Oh! lucrurile cum vorbesc,
Și-n pace nu vor să te lase.

Și câte nu-ți mai povestesc
În pustnicia lor retrase
Cu tot ce sufletu-ți uitase
Te-mbie sau te chinuiesc. –

Oh! lucrurile cum vorbesc.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Rondelul_lucrurilor

https://blog.revistaderecenzii.com/

De când erau ca iarba anticii codri deși
Și mici ca mușuroaie Carpații urieși,
roaie Carpații urieși,
Și văile profunde, și latele vâlcele
Ca pe o apă lină ușoare vălurele;
De când în lume lupii erau păstori de oi
Și urșii cu cimpoaie mânau cirezi de boi;
De când purta-n cosițe Ileana Cosânzeană
O floare cântătoare, o floare năzdrăvană,
N-a fost copilă-n viață mai dulce, mai aleasă
Decât frumoasa Lia, fecioară-mpărăteasă!

Născută-n faptul zilei cu fața-n răsărit,
Luceferii, văzând-o, mai viu au strălucit,
Ferice de-a atinge cu-o rază argintie,
Cu ultima lor rază așa minune vie.
Și astfel, de lumina cerească dezmierdată,
Ea, răsărind ca floare, a înflorit ca fată;
Ș-acum e fala lumii, a minții încântare,
Al inimilor farmec, a ochilor mirare.
Tot omul care-o vede, răpit, uimit simțește
Că parcă se renaște, că inima lui crește,
Că trece lin din iarnă în dulce primăvară,
Că mii de păsări cântă în sânu-i și pe-afară.

Ea are-o față albă de flori de lăcrimioare
Și ochi cerești, albaștri ca floarea de cicoare,
Ș-un păr ce strălucește pe fruntea sa bălaie
Căzând, fuior de aur, de-a lung pănă-n călcaie,
Încât pe câmpul verde când trece zâmbitoare
Se pare c-o urmează prin aer fulgi de soare.
Ea poartă haine scumpe, ușoare, descântate,
Din fire de păianjen țesute și lucrate,
Prin care tainic saltă luciri de forme albe,
Comori atrăgătoare ca visurile dalbe,
Precum acele slabe văpăi tremurătoare
Prin frunze răspândite de luna gânditoare.
Aprinșii ochi ai nopții în juru-i scânteiază,
Formând cununi de raze pe fruntea-i ce visează,
Și lunecă pe sânu-i, rai alb de fericiri,
Voind ca să pătrundă prin ițele subțiri.
Seninul dulce-al zilei, râvnind acea minune,
Din soarele-răsare și pân la soare-apune
Se-ntinde pe deasupra-i cu bolta lui rotundă,
Voind să-i facă-un templu în care s-o ascundă.
Și-i zice: Însuși cerul spre tine se înclină…
Frumseța-i o coroană pe frunte de regină!