https://blog.revistaderecenzii.com/
Ce liniştit surâde lacul
Sub caldul razelor de soare,
Când ceru-albastru se răsfrânge
În unda lui scânteietoare.
Şi-n fundul lui, noroiul negru
Ascunde lupte îndârjite.
Sunt mii de vieţi ce se frământă
Sub clarul apei adormite.
Şi noi zâmbim cu-nşelătoarea
Seninătate-a unor unde.
Ce calmi părem! Dar câte patimi
Adâncul inimii n-ascunde!
https://blog.revistaderecenzii.com/
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.
În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară, pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâșmă, la crâșma aceea era o crâșmăriță; crâșmărița avea o fată, și pe fată o chema Florița. Fata asta nu era însă fiica crâșmăriței, și crâșmăriță nu era mama fetei: fata era fată fără părinți, și crâșmăriță maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinții fetei chiar nici cei mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înțeleagă … într-o bună dimineață, crâșmarul s-a dus după lemne la pădure … și… iacă ce să vezi: pe o poiană limpede și plină de flori a aflat o fetiță ce se juca cu niște pui de căprioară. Cum, când și de unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a căzut ca și stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetița asta, încât, de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie – cel puțin – fată de împărat. Cine știe?… vreun împărat ce domnește în ascuns prin adâncul codrilor … Crâșmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă… și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 4 / 2022
Avangarda este un subiect la modă, cu atât mai mult cu cât una dintre cauzele apariției acestei mișcări culturale a reprezentat-o intenția scriitorilor și a artiștilor, care s-au revendicat de la cutumele acesteia, de a se opune germenilor și chiar războiului în sine, printr-o nouă formulă de exprimare estetică (lipsită de bariere diverse și cât mai aproape de vocea interioară a creatorilor).
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
La fața stihiei
peștii s-adună,
cu ochii întorși
se uită la lună.
Suveici de aur,
mici zei de apă,
luând sfatul lunii
învață să tacă.
1937
Sursa: https://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-bazin-intr-un-parc-poezie-id-38006/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
Sursa: https://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-eu-nu-strivesc-corola-de-minuni-a-lumii-poezie-id-214/
