https://blog.revistaderecenzii.com/

— Hai, Ițic!

— Hai, don’ căprar!

Porniră. Căprarul înainte, Ițic după el, prin șanțul de apărare părăsit, în care zăpada se troienise peste bulgării de pământ răscolit de obuze.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Tocmai în zori se sfârşi acel chef.
Nu mai aveam nici un picur în cupe.
Era plină doar amfora grea de sidef,
Dar nici unul din noi nu ştia s-o destupe.

Şi veni-n zbor paharnicul morţii din cer
Şi-o deschise c-un gest funerar, dintr-o dată.
Vinul negru din ea curse-n cupe sever
Şi băurăm şi amfora-aceea mai toată.

Istoviţi, prăbuşiţi pe înaltele trepte,
N-am mai fost dup-aceea în stare să bem.
Dar paharnicul morţii, deprins să aştepte,
Aştepta sus, pe-un soclu, tăcut şi solemn.

În grădină păleau cupidonii de piatră
Şi ghirlandele verzi de pe grinzi lunecau.
Băutura pesemne era fermecată
Căci în juru-ne toţi, rând pe rând, adormeau.

Şi-adormirăm şi noi pân-la urmă de vinul
Pe care în zori îndrăznisem să-l bem.
Doar paharnicul morţii, el singur, seninul,
Sta treaz, sus pe soclu, tăcut şi solemn.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-simpozion-poezie-id-10268/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal și un măgar.
Din întâmplare el găsește o harșa,
Cusută tot în fir și în mărgăritar.
Harșaua, precum știu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumusețare.

Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Și au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,

Să puie pe măgar harșaua delicată.
Dar au ieșit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Și nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harșa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Și chiar ca un măgar de glod plin au ieșit.

Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greșit,
Iar el o da la întâmplare.

Eu însă socotesc: că calul, deși are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, și cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un câine, de pe neam dulău,
Prielnic, credincios către stăpânul său,
Odată au văzut
Pe vechiul cunoscut,
Juju, cățel tărcat,

Ce din ogradă an în curte s-au luat
Și carele acum la o fereastră-n casă,
Șezând pe un covor de cele mai frumoase,

Afară mândru se uita.
— Jujucă: ce mai faci mata?

Întreabă câinele, din coadă dând încet.
(Acesta între câini e semnul de respect.)
— Îți mulțumesc, mon cher! răspunse lui Juju.
Sunt bine. Dorm, mănânc, alerg, mă hârjonesc
Și pe saltele moi când vreau mă tăvălesc.

Dar spune-mi: ce faci tu?
— Eu sunt ca purure. Rabd foame, ploaie, ger,
Păzind ograda la boier;
Dorm lângă poartă, sau cu caii,

Și de la bucătari ades mănânc bătaie.

Ba ieri și un fecior trei lovituri mi-au tras,
Pentru că n-am lătrat la vreme și la ceas.

Dar tu, Juju, cu ce-ntâmplare
Ai căpătat favor asupra-ți așa mare?
Ce slujbă la stăpân în faptă împlinești?
Fiind atât de mic, în ce te bizuiești?
— Eu! au răspuns Juju. Mă mir de întrebare!
Eu fac apporte și joc ca omul în picioare!

Din oameni iarăși sunt la soartă în favor,
Pentru că-n două labe știu a-umbla ușor

Și fac apporte
Când pot.

https://blog.revistaderecenzii.com/

E ceva putred, grav în Danemarca!
Mor oamenii cu miile pe uliți
Și obosiți, soldații-adorm pe suliți
Când de pe stema porții zboara țarca.

Din racle ies strigoi ca să vestească
Și umblă printre vii, ca printre semeni.
Fecioarele au toate-n pântec gemeni,
Dar toate vor muri fară să nască.

Orbi, cavalerii stăruie la masă
Și hotărăsc, dar lămpile sunt stinse,
Căci în oraș, flămânde și învinse,
Oștile-atâtor visuri vin acasă.

Din cer nu-i nici un zvon de mântuire,
Prin râuri nici un strop nu mai răzbate,
Iar brazdele sint arse și crăpate
Ca niste buze fără ispășire.

În schimb, corbii foșnesc prin piața larga
Și nu-s deloc a bună, precum nu e
Nici cucuveaua de pe cetățuie,
Nici stelele cu coadă care-aleargă

De nopți întregi pe sus și poartă știrea,
De nesfârșite ori tulburătoare,
Că în adânc stau duhuri sublunare
Ce vor să cotropească omenirea.

Fântânile din curți și de prin piețe
Sunt pline de otravă, iar din ape
Când vine câte-o gură să s-adape
Ies șerpi cu limbi verzui și lunguiețe.

Lingoarea curge mucedă prin ganguri
Și noaptea uneori, când vântul bate,
Cadavrele, cu mâinile la spate,
Se leagănă, demult uitate-n ștreanguri.

Blazoanele-au căzut de pe drapele
Și-n grajduri caii-s morți, încât nu-i nime
Să ducă veste țărilor vecine
De molima ce crește către ele.

Și ne-ncetat prin burg străbate-un hohot
Când pe sub turnuri lungi, ca niste salbe,
Cu fețele-nvelite-n giulgiuri albe
Leproșii merg sunând încet din clopot.

Liliecii prinși pe ziduri și pe lemne
Se scarpină sub aripi plini de râie
Și-n fiecare noapte o momâie,
Spun unii, prin cetate face semne.

Iar când de sub mormanele de oase
Răsare luna palidă, buimacă,
Ies fluturi străvezii cu cap de vacă
Și zboară nebunatici peste case,

Ies șobolani cu limbile de zgură
Și-aleargă, plini de pofte, pe stradele,
Prind leneși curtezanele fidele
Și le ucid, mușcându-le de gură

Și-n timp ce moartea umblă-n Danemarca
Nestingherită, plină de oroare,
Învăluit în straie orbitoare
Eu, Regele, mă plimb visând, cu barca.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-regele-visator-poezie-id-40472/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ion Bolovanu trăgea să moară…

Stătea chircit în pat, cu un picior întins strună peste cearceaful boțit, cu cellalt cârligat din genunchi, parcă i l-ar fi zgârcit cârceii. Mâinile le ținea rășchirate ca un răstignit, degetele încleștate în așternutul de paie, din care se zgâiau, spăimântate și rupte, câteva fire galbene ca părul în barba unui spân. Pieptul descheiat i se ridica în răstimpuri rare, anevoie, horcăind prelung, parcă cu fiecare înălțare i s-ar fi smuls o coardă din suflet. Ochii, mari, holbați, se mișcau cu priviri sticloase, pline de groază, ca și când ar fi văzut ceva nespus de amenințător.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Aide, Filibaș, zise directorul, un om acru, cu cioc și cu ochelari, către aprodul Ion Filibaș, întinzându-i un plic mare, galben, cu eticheta ministerului, să-mi cauți din fundul pământului pe domnul șef Sulea și să-i dai plicul ăsta!… Ai înțeles?…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Spuneai că niciodată n-o să piară
Acel minut – şi totuşi a pierit,
Aşa încât mi-am zis că o să moară
Şi dragostea – dar, vezi, ea n-a murit.

Şi chiar dac-ar mai trece înc-o seară
Şi multe alte-apoi, în şir sporit,
Iubirea, ea, nicicând n-o să dispară.
Va dăinui-ntre noi la nesfârşit.

De-aceea pune-ţi mâinile pe poale
Şi-aşteaptă-mă sub geamurile tale.
Eu voi veni cu tainice cununi

Şi amândoi, căutând desăvârşirea,
Vom învăţa-mpreună că iubirea-i
Cea mai puternică din slăbiciuni…

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-sonet-poezie-id-10266/

https://blog.revistaderecenzii.com/

În palat la împărat,
Adevărul, gol din fire,
Fără veste au intrat.
La a lui așa privire
Împăratul au strigat:
— Cine ești? Cum îndrăznești,
Gol, aici, să te ivești?
— Adevărul sunt.

— Ce vrei?
— Vreau să-ți spun a mea părere:
Tu nicicum nu ai durere
Pentru pământenii tăi;
Cei mai mari te măgulesc
Și norodul jefuiesc;
Legile îți sunt călcate…
— Ieși afară! Ieși afară!
Golule nerușinate!
Dați-l uite jos pe scară!
Iată cum fu primit
Adevărul dezgolit;
El, oftând, se depărtară.
Dar a lui dorință bună
Un alt chip i-au arătat.
Adevărul mai pe urmă
Iar au mers la împărat,
Însă nu gol, ci-n veșminte

Împrumutate la minte
Și, cu aer de respect,
Au vorbit frumos, încet.
Împăratul, în mirare,
I-au dat toată ascultarea;
L-au pătruns, l-au înțeles,
Și îndată au ales
Alți miniștri, altă curte,
Au făcut prefaceri multe,
Trebile au îndreptat
Ș-au fost binecuvântat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

După ce capul ei frumos căzu,
Omul cu gluga roșie, sclipitoare,
Proptit de stâlp, din părul lung văzu
Un trandafir căzându-i la picioare.

Și ca lovit de-un trăznet nemilos
Cu mintea și privirile confuze,
Îl ridică, fără să vrea, de jos
Și-l apasă, însângerat, pe buze.