https://blog.revistaderecenzii.com/

Artă literară și simplă literatură
(Observații nepractice și unilaterale)

Capitolul precedent – Capitolul următor

Madame Louise Ackermann, poeta filozoafă, nu era femeie frumoasă. Drept este că și disprețuia adânc tot ce este exterior. Se îmbrăca așa, încât parizienii o luau drept o bătrână sărmană, dintre acele care, pe piețe și în grădini publice, închiriază scaune la lumea care se plimbă. Măritată cu un teolog blând și studios, își pierduse bărbatul de tânără; dragostea însă pentru cărți și învățături serioase și-a păstrat-o întreagă pân’ la moarte. Rare au fost, cred, femeile atât de perfect filozoafe ca dânsa; sufletul ei era o severă poemă didactică. Ca o alegorie gravă și cenușie a stoicismului se arată cărunta poetă în mascarada cheflie și pitorească a imperiului al doilea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuprins

https://blog.revistaderecenzii.com/

În vis visai de un copil: ca-n vise
Cu ochii mari, cu zâmbet iertător…
Sub un cais în floare adormise;
Departe dus de visul domnitor,
Nu auzea cu glas fermecător
Din zări în zări cum răsună cântărea
Sălbatică de patimă şi dor,
Ce dureros cânta privighetoarea.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini.

Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente.

Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormali” au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație…

https://blog.revistaderecenzii.com/

În această lucrare nu bat drumuri noi, ci mă întorc pe un drum bătut de mult, a cărui concluzie a fost o istorie similară, concepută în șase mari volume, apărută în cinci, și oprită la 1925. În ultimii zece ani s-a produs însă o literatură foarte abundentă și de bună calitate, vrednică de a fi clasată și încadrată.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poezia sămănătoristă nu s-a continuat numai sub forma inspirației rurale și patriotice, ci a evoluat și sub forma tradiționalismului. Prezența unei poezii tradiționaliste de o indiscutabilă valoare estetică ne dovedește inutilitatea controversei asupra materialului poetic: materialul rural este tot atât de susceptibil de a deveni estetic ca orișicare altul. Ceea ce desparte apele e numai talentul, în compoziția căruia, pe lângă elementul său primordial și unic, mai intră însă și elemente străine. Tradiționalismul nostru e un sămănătorism sincronizat cu necesitățile estetice ale momentului printr-un contact, la unii poeți, tot atât de viu ca și cel al moderniștilor, dacă nu cu sensibilitatea apuseană, cel puțin cu procedeele ei stilistice. Peisagiul rural, solidaritatea națională în timp și în spațiu, ortodoxismul — totul nu formează decât un determinant psihologic, care ar putea fi tot atât de bine înlocuit cu peisagiul urban, cu discontinuitatea sufletească a omului modern, cu incredulitatea, fără alte repercuții asupra valorii estetice. Arta începe de la expresia acestui material și ceea ce s-a schimbat în expresia lui constituie tocmai nota diferențială a tradiționalismului față de sămănătorismul anemiat prin simpla imitație a unor forme epuizate. Era timpul unei infuziuni de sânge nou — infuziune venită prin contactul cu Francis Jammes, Rainer Maria Rilke și cu întreaga literatură modernă și, mai ales, simbolistă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

I. POEZIA SĂMĂNĂTORISTĂ

Sămănătorismul a fost privit ca o operă de renaștere și, în adevăr, dacă lărgim sensul renașterii la fenomenul cultural, el reprezintă un moment de expansiune a tuturor forțelor spirituale la lumina ideii naționale. În literatură chiar, sămănătorismul înseamnă și o intensificare a producției și o stimulare a maselor cititoare. Apărut la un început de veac și la un sfârșit de epocă literară, în care, după moartea lui Eminescu și încetarea virtuală a activității lui Coșbuc și Vlahuță, se publica o poezie mediocră, în evidenta dezinteresare a publicului, sămănătorismul s-a arătat, negreșit, ca o revărsare de ape mari. Judecat însă estetic, cu singura excepție a liricii puternice a lui Octavian Goga — în poezie, sămănătorismul reprezintă o epocă de inestetism. Situația lui paradoxală e de a fi fost luat ca o reacțiune sănătoasă împotriva modernismului și a formelor, așa-zise, decadente de artă, influențate de curentele apusene, și de a fi fost, în realitate, o epocă de decadență, adică de sleire a modurilor de expresie artistică a lui Eminescu și Coșbuc.

POEZIA PE TIMP DE CRIZĂ[1]

Ce poți oare face mai bine, pe vreme de pandemie, decât să citești? Firește, există și alte ocupații, fiindcă, în ziua de azi, toată lumea, am impresia, se întrece în a fi, care de care,  mai ocupat, însă, în toată această sumedenie de preocupări, nu mai există și îndeletniciri culturale. Ceea ce este cu atât mai lamentabil, cu cât avem la dispoziție și mijloacele tehnice necesare, și se mai și scrie mult, pe toate gusturile. Dar uite că, se pare, ne trezim în fața unui paradox: cu cât se scrie mai mult, cu atât se citește mai puțin.

Kazuo Ishiguro

Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg.

        Înainte de a i se decerna în 2017 Premiul Nobel pentru Literatură și chiar înainte să se dedice scrisului, Kazuo Ishiguro, scriitor britanic de origine japoneză, își dorea să devină muzician. Astfel, pianul și chitara i-au cunoscut mult mai devreme talentul cu care mâinile sale au fost înzestrate. Atmosfera muzicală conturată în acest volum nu este întâmplătoare. Ishiguro îi oferă cititorului prilejul de a explora delicatețea și simplitatea muzicală expusă prin intermediul personajelor sale, similare stelelor care se află, fie pe punctul de a apune, fie pe punctul de a renaște, devenind interpreți al unui întreg concert simfonic unde nu ating note muzicale, ci o „singură notă umană cât se poate de autentică”. Această notă umană este expusă consecințelor pe care melancolia  le are asupra efemerității implacabile care este timpul.

Jacques Lacan a fost un psihiatru francez care l-a tradus pe Freud într-o actualitate din care acesta începea să dispară tot mai mult sub valul „egopsihologizării psihanalizei”, al radicalizării strategiilor statistice și al schemelor comportamentale care au început să devină noul ideal în vogă. Astfel, Lacan a încercat o întoarcere la Freud și, păstrând ideea că ființa umană nu are instincte, ci pulsiuni, acesta încearcă o traducere actualizată (bazată pe experiența clinică și analiza subiecților nevrozați sau psihotici) prin care sugerează inexistența raportului sexual la ființa umană.