În toamna anului 2019 craiovenii l-au omagiat pe cunoscutul caricaturist la împlinirea a 85 ani de viață, cu ocazia expoziției deschise la Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă. Pasionați de cultura și valorile Craiovei, Dodo Niță și fratele său Dragoș, au făcut posibilă nașterea monografiei dedicată domnului Gabriel Bratu, acest personaj carismatic și cunoscut de întreaga noastră urbe și nu numai. Cetățean de onoare al Craiovei din anul 2005, a fost recompensat cu numeroase titluri și onoruri lumești și culturale.
Muzica e ce-i mai frumos în viață, mai frumoasă decât banul”, zice o vorbă spaniolă. Pentru că iată, muzica ne însoțește de la naștere până la moarte mereu, conștient sau inconștient. Ne-au legănat brațele mamei în timp ce cânta un cântec de leagăn, am fredonat îndrăgostiți la tinerețe, ne-a alinat muzica în clipele de singurătate, ne-a motivat la muncă, am identificat-o cu despărțirile și-am simțit-o mereu prezență în freamătul vieții noaste de zi cu zi. Chiar și atunci când nu fredonăm sau nu ascultăm un disc sau un concert, percepem muzica clipelor, a tăcerilor, a splendorilor naturii, a universului. Dar cuvintele? Pe ce loc sunt ele în viață, oare? Nu-s ele primele magii care fac să comunicăm și exprimăm de-a lungul vieții? În epoca romantică exista îndemnul spre cuvinte: Scrieți, băieți, numai scrieți! La fel cum mai târziu George Călinescu adresa femeilor rugămintea de-a scrie iubiților, stimulându-i astfel pe artiști și creatorii de opere. Talentul merge mână-n mână cu entuziasmul și elanul, iar cuvintele au format dintotdeauna o frescă emoționantă a momentelor literare, publicațiilor, declarațiilor, discursurilor din istoria publică și cea personală. Cine nu-i impresionat de cuvânt? Sunt desigur și cei din specia celor cu bani, insensibili la artă și cuvânt, din zone bogate susceptibile de pragmatism, în sensul sec, non-artistic. Simplicitatea primitivă nu mai e posibilă azi nici în cupluri, exprimarea prin cuvânt într-o formă sau alta se exercită ca un liant.
Mai are timp cineva de “sclifoseli” romantice într-o lume devenită pragmatică, în permanentă competitivitate de tip marketing? Poeți există încă, se tipăresc versuri, și nu puține, dar poezia a fost detronată în ultímele decenii de cărțile de bucate, de dezvoltare personală, de business, de best-seller-uri. Editurile se reinventează, apar cărțile lecturate pe CD, marile romane se ascultă în rezumat pe telefon, iar scuze există destule pentru cei fără timp sau poftă să țină în mână o carte adevărată. Lumea continuă să citească, într-un fel sau altul, doar gusturile diferă. Nu putem judeca pe nimeni, nici insista sau face lobby pentru ceva anume. Voi spune doar că am citit volumul Cameliei Florescu într-o noapte, versurile sale constituind o reală surpriză. Mi-o aminteam ca participantă asiduă pe scena muzicii românești încă din anii ‘80, un lujer blond ce promitea, și care-și luase devreme zborul din Oltenia natală. Am redescoperit-o în calitate de poetă; matură, vivace, vigilentă, puternică, profundă. Poezia nu spune doar ce spun cuvintele, dincolo de cuvinte e omul cu vise și trăiri intense. Ea ține de miracol, înalță, e vibrantă. Se crede că poeții trăiesc cu capul în nori. Nu mereu, aș adăuga eu. Ei caută doar soluții și/sau elixirul iluzoriu al fericirii. Se scriu o mulțime de versuri în prezent pe rețelele de socializare, dar prea rar citim poezie. Cine nu-i impresionat de cuvânt? Desigur, există și o categorie mare din cei insensibili la artă/cultură, cei din zona simplicității primitive, seci și pragmatici. Cuvintele în sine sunt esențe tari de sentimente și valori, ne definesc. Instinctual alegem cuvintele care ne reprezintă. Poeta este onestă cu ea însăși, oferindu-se cititorilor într-un striptease spiritual. Experiența scenică, contactul cu lumea, personalitatea spumoasă și grea a Cameliei Florescu se cereau imperativ exprimate în versuri, nu doar în muzică. Cuvintele alese de ea au vibrație, erotism, culoare și muzicalitate. “Nu-s o fată ca oricare”-poezie și muzică pe CD.
În Franța două milioane de familii sunt monoparentale. Majoritare sunt femeile, mamele ce-și cresc singure copiii, din cauze diverse. Nicolița Sorescu din Bulzești a fost una din văduvele cu cinci copii, din care trei băieți, toți ajunși scriitori. Unul din aceștia a fost Marin Sorescu, al cărui Jurnal inedit VII/Romanul călătoriilor, l-am descoperit recent. Scriitorul romantic înaccepția largă a cuvântului, se căsătorea și călătorea prima dată în Rusia în 1961, vizitând Moscova și Leningradul. Aveam trei ani atunci, habar nu aveam… Când am crescut însă, auzeam des vorbindu-se de Mărin a lu’ Sorescu din Bulzești. Doljenii erau o mare familie. Băiatul poștașului din Calafat era actor cunoscut, însurat cu fata lui Tonitza, iar cu nea Mărin (Amza Pellea), Păunescu și Tudor Gheorghe se mândreau toți. Doljenii ajunseseră doctori mari, artiști, scriitori sau oameni politici de vază. Trăisem cu toți până în 1989 într-un spațiu restrâns, cu o ideologie impusă de stat, însă valorile erau valori. Rescrierea istoriei este constantă. Multe secrete sau ipocrizii țin de decența sufletească. După decenii, nu există orb mai orb decât cel care nu vrea să vadă. Notele din jurnal mi-au amintit că în prezent casa scriitorului din Bulzești este “invizibilă”, neexistând posibilitatea de a vizita Casa Sorescu, deși era firesc să fie o casă muzeu, un punct important de atracție turistică în satul atât de cunoscut datorită volumului La lilieci.
La raison d ‘être numesc francezii motivația omului pentru viață, referindu-se adesea la idealuri sau proiecte ce-i motivează să lupte cu ostilitățile cotidiene, să-și depășească adesea forțele și să rămână optimiști, să meargă mai departe.
Ce se întâmplă când oamenii nu știu sau își uită istoria? Am comemorat Centenarul Marii Uniri din 1918, an în care s-a făurit România Mare. Oricâte încercări fac nu mă pot ține departe de tema Unitate prindiversitate în contextul actual, privind cu ochi critic dar și sentimental adesea, atât trecutul cât și prezentul nostru, al românilor. Românii au fost dintotdeauna pretutindeni, nu doar în interiorul granițelor vremelnice (dictate de evenimentele beligerante sau de interesele politice ale marilor puteri), cât și departe răspândiți prin lume. Atâta timp cât graiul, credința și tradițiile i-au însoțit ca umbra, românii au rămas români. Îmi dau seama că-mi iubesc țara ca pe maica sfântă, îi înțeleg suferințele și traumele, o respect, bucurându-mă pentru vigoarea ei mereu reînnoită în ciuda tăvălugului istoriei zbuciumate. Resping din instinct orice dictatură azi, știind că prima bogăție a omului este libertatea cu multiplele sale aspecte derivate.
În toamna anului 2019 craiovenii l-au omagiat pe cunoscutul caricaturist la împlinirea a 85 ani de viață, cu ocazia expoziției deschise la Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă. Pasionați de cultura și valorile Craiovei, Dodo Niță și fratele său Dragoș, au făcut posibilă nașterea monografiei dedicată domnului Gabriel Bratu, acest personaj carismatic și cunoscut de întreaga noastră urbe și nu numai. Cetățean de onoare al Craiovei din anul 2005, a fost recompensat cu numeroase titluri și onoruri lumești și culturale. Din “desfășurătorul contabil” aflăm amănunte biografice din viața acestui personaj emblematic, precum faptul că s-a născut în mahalaua Lahovary, strada redenumită România Muncitoare, al cărei nume provine de la politicianul Alexandru Lahovary. Se destăinuie cu generozitate autorului Dodo Niță, amănunte inedite ies la iveală publicului, precum faptul că a debutat la 13 ani în suplimentul Licurici al revistei Lumea Copiilor. Chiar dacă inițial a fost dat afară din liceu pe motive de obârșie nesănătoasă, viața în comunism i-a surâs nesperat și tânărul ce visase de mic copil să ajungă birjar, a devenit nu doar caricaturist și colaborator al celebrei reviste Urzica sau angajat permanent al ziarului Înainte, ci și făuritor al Căii Ferate Bumbești Livezeni. Acel șantier vestit în epocă era purgatoriul multora și rampa de lansare spre o carieră sănătoasă, pe noi criterii de morală proletară. Viața a făcut să ajungă apoi profesor, director, șef al Casei de Creație Culturală, editor al Scrisului Românesc, împărtășindu-ne faptul că doar 45 de ani a fost în slujba ziarului Înainte, al Editurii Scrisul Românesc sau al Școlii Populare de Artă, printre multe alte funcții și activități desfășurate. Incredibil pentru un singur om și o singură viață, însă…posibil. Prezența evenimentelor politice, sociale, obligă atenția spre realitatea zilei și pe artiști a lua poziție, a adera, a participa și a pune arta și talentul lor în beneficiul/contextul epocii. Dacă pictura e înainte de toate pictură iar poezía e poezie, se spune că toate artele, indiferent care ar fi, nu interesează decât în măsura în care vorbesc de om, realizări și destinul social. Apropierea de om (Domul Popescu), de realitatea făuririi societății socialiste multilateral dezvoltate a omului nou dă naștere unei generații de caricaturiști aparte, recognoscibili. Geometría característică și forma grafică capătă o mai mare însemnătate; linii definitorii simple, sugestive și subiecte impactante. Domnul Popescu are craniul alungit, spune multe fizionomia acestuia, precum și ipostazele în care-l regăsim de-a lungul anilor. Caricatura era alb-negru în epocă, mai târziu apărând alți olteni talentați precum Horațiu Mălăele și Ștefan Popa Popa’s, cei care introduc culorile și pastelul în caricatura gen portret.
Încep să-mi revin treptat din emoția altei despărțiri, iar va călători ființa dragă a sufletului, iar n-o să o mai văd o perioadă și iar voi gândi neîncetat de-i bine, de-i sănătoasă, de-i este greu sau nu prin lumea largă. De ce o mamă simte fizic durerea depărtării de puiul ei? Lumea vorbește de fluturi în stomac când se referă la îndrăgosteală, eu știu doar că stomacul mi-e strâns și o senzație de leșin mă cuprinde de câte ori știu că pleacă de lângă mine. Apoi tremur, plâng cu lacrimi ascunse și-o gamă de alte semne fizice mă „răsfață” și câte-un cuțit îmi străbate ochiul când privesc în urma ei cum se depărtează. Laika s-a agitat și ea, biata, după care, obosită sau poate doar resemnată, a căzut în brațele lui Morfeu, întinsă pe sofa. 26 grade Celsius arată termometrul casei, e liniște și ciudat, greierii parcă au făcut pauză la corală. Doar câte-un ciripit mai răzbate, se simte toamna venind, deși ziua pare încă de vară. Privesc cerul cu nori albi dezlânați, ies afară și respir adânc, încerc să fiu calmă, pozitivă, să înving starea de rău ce m-a cuprins în urma despărțirii. Bietul câine mă urmează și așază la picioarele mele în poziție strategică, cu privire spre ușa casei. De la terasa vecină răzbat chicoteli și pe deasupra câmpului verde trece-un pescăruș.
Toți suntem ceea ce suntem. Și cu toții suntem supuși schimbării, indiferent că suntem femei casnice, șefi de proiecte sau simpli truditori. Vederea și cunoașterea noastră lăuntrică se bat cap în cap, dar nici un ochi nu vede atât de bine ca ochiul iubirii. Lumea se învârte altfel când o privești cu iubire, căci iubirea e apa vieții. E posibil să te așezi într-un loc și cu toate astea să te simți liber, dacă asta se petrece la timpul potrivit. Oamenii, cu cât dobândesc mai multe semne de izbandă socială, cu atât par să aibe mai multă nevoie de ele, devenind robii lucrurilor după care tânjesc. Acesta e cursul obișnuit. Dar au fost și vor mai fi cazuri cand un om a ajuns să aibe faimă, bogăție, și să renunțe la locul său într-o bună zi pentru o călătorie lăuntrică, care nu se știe unde și când se termină. Omul, ca o floare a soarelui, e mereu în căutarea luminii. În orașe trăim înconjurați de umbre, de beton, de toate și de nimic. Gândurile, îngrijorarea și temerile duc la o deviere de la ritmurile naturii, destabilizează organismul și scad imunitatea. Nu de puține ori corpul îți cere să ieși din urbe, să respiri aer pur. Nostalgia față de natura de care ne-am îndepărtat se face simțită când descoperi iar lentoarea și binefacerea satului. Orașul, cocktail de “mizerie” întrepătrunsă cu frumusețe: bunuri, rivalități, mândrie și aroganță, spinări umilite, meniuri Mc Donald și stele Michelines, secole de tradiție și doar câteva decenii de evoluție.
Mistic, lucid și reflexiv, violetul este culoarea femeilor, a experienței, profunzimii, demnității și a regalității. Pe timpuri obținerea culorii violet era foarte costisitoare, ca și a purpurii, de aici și asocierea acestora cu regii, nobilimea, bogăția. O culoare cu semnificații complexe, ținând cont că se face referire și la uniunea mistic/ intimitatea ființei umane. Cei care aleg violetul drept culoare favorită sunt persoane intuitive și sensibile, acesta reprezentând fuziunea perfectă a albastrului spiritual cu roșul pasional. Pe lângă latura sacră și misterioasă, violetul este și culoarea vinului, extazului, bucuriei de a trăi. Violet e și culoarea mea de suflet, deși rar mă înveșmântez cu ea, purtând doar câteva pietricele violacee insertate într-o cruciuliță de argint. Se zice că ”scrisul proștilor e pe toate gardurile.” O frază inscripționată pe un zid reține totuși atenția trecătorilor într-un oraș spaniol: no sabia que ponerme y me puso feliz. Cu alte cuvinte, în loc să se mai gândească la haine, alesese să fie fericit. Citind ai șansa să devii o ființă mai autonomă, înțeleaptă chiar, iar a fi înțelept e unica formă de a putea uneori supraviețui. Unde-s azi eu, cea cu violet în suflet și căreia- i plăcea să citească? Cea care știe că nu poți schimba lucrurile care s-au întâmplat, dar reacția la ele, da. Care știe că dacă te lași măcinat de resentimete ești la fel de neajutorat ca peștele prins în undiță, căci astfel permiți cuiva să-ți controleze gândurile și sentimentele.
