https://blog.revistaderecenzii.com/

Zodiacul chinezesc..nu e un rețetar, deși e arhaic în structură și concepție. Poate îl veți gasi încă actual dacă vă veți recunoaște în cele ce urmează. Acest zodiac are și un substrat filozofic, motiv pentru care trebuie să avem o dispozitțe psihologică, o stare psihică adecvată pentru a aborda subiectul propus. Vechii tibetani și chinezii nu și-au propus la vremea respectivă să alcătuiască un zodiac comercial, așa cum se prezintă cele actuale în mass-media actuală. Să nu disprețuim capacitățile intelectuale ale strămoșilor noștri. Zodiacul lor e mai degrabă un îndreptar și o explicație teoretică a mediului cosmic-terestru, prin abordarea unor teme delicate ce țin de viață și cele două componente yin (negativ) și yang (pozitiv), cei doi poli magnetici, imprenta acestora asupra comportamentelor, ideilor și acțiunilor noastre. Yang semnifică nașterea sau ziua, în timp ce ying semnifică moartea sau noaptea. Aceste două forme de energie sunt reprezentate de simbolul Tái Chi (reprezintă unitatea), ce este materie sau viață. Pentru a menține armonía în univers este nevoie de echilibrul constant al celor doi poli opuși. Când se produce un dezechilibru sau un haos, acestea sunt perturbate. Persoanele de timp yang + sunt mai spontane, iar cele de timp Yin -, mai intuitive, reflexive. Zodiacul chinesec se încadrează greu în tiparele cunoscute sau în domeniile cunoașterii actuale. Abordându-l, putem recunoaște multe din subconștientul nostru…; echilibrul, armonía cu sine și cu semenii noștri. Las în seama dv. să apreciați dacă cele gândite, citie sau doar intuite se adeveresc în ce vă privește.

https://blog.revistaderecenzii.com/

              Trecutul nu se mai poate schimba, însă reacția față de tot ce s-a întâmplat, da. Cu toții avem același cer, însă nu avem același orizont, nici condiții de trai sau de supraviețuire, nici puterea de a privi fără mânie trecutul. Cunoașterea îți dă înțelepciunea necesară iertării, introspecției, nădejdea unui viitor mai bun și un prezent demn. Nu se uită nimic cu adevărat, chiar dacă omul are capacitatea de a trăi cu speranță după ce a trecut prin drame și tragedii individuale sau colective. Istoria se măsoară în drepturi, în justitie, în cultura fiecărei țări. Dreptul pe care nu-l putem interzice nimănui este dreptul de a-i fi mai bine, de a cunoaște și a ști. Putem fugi însă atât de departe încât să lăsăm totul în urmă? Privind în trecut, vedem cum oamenii au dezvoltat o reacție viscerală ce ține de ură, în aceeași măsură în care se îndrăgostesc. A fabrica inamici e una din industriile cele mai vechi ale omenirii, materia primă fiind orgoliul rănit și mânia care împietrește inimile progresiv, până ce fabricanții ei devin prizonierii unei lupte pe viață și pe moarte. Multe aspecte ale istoriei au fost date uitării. Rar ne amintim de eroi, cuvântul patriotism ni se pare desuet deja, vorbim de patriotismul soldaților sau de actele îndrăznețe ale politicienilor din momentele decisive ale istoriei, ca de ceva legendar. Am omagiat cu toții Centenarul, amintindu-ne de Primul Război Mondial (1914-1918), numit și Războiul cel Mare. Expoziții, colocvii, cimitirele eroilor necunoscuți onorate cu prezența conducătorilor ce au depus jerbe florale, emisiuni televizate și filme documentare. Filme care de obicei sunt difuzate la orele târzii din noapte, nicidecum la orele de maximă audiență, pentru că… televiziunile necesită rating. Indienii pe 7 noiembrie au Sărbătoarea luminii, însemnând pentru aceștia victoria binelui asupra răului lumii. Un arlechin ce trăiește un tsunami emoțional, așa îmi simt sufletul întristat de violența, intoleranța și indiferența ce ne înconjoară. E dificil să reconstitui linia vieții, geografía sufletească a celor care au luptat și trăit sub obuze în tranșee. Te gândești cum au supraviețuit acei oameni după încheierea războiului. Au fost 10 milioane de morți, mai mult de 6 milioane de răniți și mutilați, iar 3 milioane de hectare au rămas improprii agriculturii, ticsite de cadavre și obuze.

https://blog.revistaderecenzii.com/

        Continui rutina de artizan a zilelor din calendar. Sufletul, oștean neobosit, adesea rănit, cutreieră pădurea de oameni cu vibrația intimă a primăverii la purtător. Căci azi ”un nimic o îmbracă”, natura-i femeia ce-ți taie respirația de frumoasă ce-i. Cu florile cireșilor și nebunia mimozelor, primavara dă uitării realitatea sumbră și trecutul dureros. În insula ta ești liber, scrutând vibrația muzicală a cerului cu emoție artístică. Căci omul nu se hrănește doar cu pâine. Sfântă ardoare devine continuitatea gândului, aripă-n zbor spre dorul perfecțiunii. Anima mundi/ forță vitală sau spirit eteric pur, după stoici și alți gânditori. Fluxul muzical al tinereții sufletului nu lasă loc lucrării timpului. Tac gândind la forța vitală a luminii ce curge lin, hipnotizantă. Când iubim arborii, adorăm ieșirea lor în primăvară, sublimarea naturii. Tăcere, serenitate, sinonime cu primul amor. Ex nihilo nihil fit/ Nimic nu procede din nimic. Împărțim tot ce se poate împărți, fericirea mai cu seamă, dar mai puțin suferința. Sunt lucruri care vatămă, pustiesc sau nimicesc, și care deobicei nu se văd, cel mult se intuiesc. Iadul nostru, ca și raiul,  constă în acum și aici, ambele-s cuprinse în clipa prezentă. Atentă la șoaptele vieții, nu și la zgomotele ei, azi caut raiul.  Sunt lucruri pe care nimeni nu le cumpără: încrederea în sine, iubirea, dar mai ales, lumina primăverii. Natura ca și marile spirite ne vorbesc doar în măsura în care avem urechi și suflet să înțelegem. Se adresează celor care vor să audă forța vitală a lumii, notele și muzica sferelor. Geniile știau cu siguranță ce înțelegea Pitagora când afirma că filosofía este  muzică prin excelență. Bucuria de-a înțelege  era pentru Leonardo da Vinci cea mai înaltă plăcere. În fiecare om, în fiecare fenomen și lucru e ceva de învățat, suntem veșnic elevi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

    Cartea recentă a Ioanei Heidel intitulată  Liili, muică, ce făcuși iar? am savurat-o timp de câteva seri înainte de culcare, la fel cum mă captivase Ion Creangă cu ale sale celebre  Amintiri din copilărie, pe timpuri. Frumoasă aducere aminte a copilăriei, emoționantă, vie!Toți acești ani ce m-au tras tot mai departe de rădăcini, nu au reușit să-mi dizloce din subconștient expresivul grai oltenesc, mărturisește autoarea. Aceasta se simte datoare locurilor, strămoșilor, tuturor celor care au însoțit-o cu gândul pe traiectoria vieții, puterea emoțională a episoadelor din copilărie marcându-i tot restul vieții.  Cutiuța cu amintiri, magică, e însăși copilăria pe care-o poartă ca pe o comoară vie prin lume. Respectul și dragostea pentru locurile de baștină, năzbâtiile, fanteziile, sunt parte din ființa și devenirea Ioanei/ Nanei. Inima bate la fel ca a strămoșilor, ni se destăinuie cu respect pentru aceștia. O mândrie nedisimulată răzbate din rândurile cărții, o iubire profundă pentru satul, graiul  și oamenii din Goicea sa natală. Dăsnățuiul e un personaj viu și principal al satului. Toate localitățile din preajmă au avut o legătură de dragoste și o dependență față de acest râu darnic și adesea năbădăios. O avalanșă de cuvinte uzuale uitate demult, mi-au revenit brusc în memoria afectivă legată de Urzicuța bunicilor mei, o comună din vecinătatea Goicei. Exista Goicea Mare și Goicea Mică, la fel cum era Urzica Mare și Urzicuța.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un zâmbet acid

Curajul de-a fi liber e ceva fabulos când e atribit unei femei. Nu creezi o plenitudine alergând de la un vis la altul, dintr-un loc în altul… În prezent am senzația că există o singură minoritate opresată, cea a firescului și normalității. Trăim sub domnia cantității, a terorii belice, a schimbării climatice. Oricine reușește să privească realitatea în față intuiește că vom intra curând într-o fază a istoriei când niciuna din formele de libertate recent dobândite nu va mai fi ce a fost. Ne atașăm de câini și de cărți pentru că nu trădează. Analizând prea mult, te autodistrugi când îți dai seama că realitatea e mult mai gravă și mai complexă decât pare. Nu schimbi viața cum ai schimba nevasta sau tricoul de pe tine. Nici țara! Forța emoțională ce se degajă din rădăcinile proprii e imensă. Toți cei care și-au vândut sufletul diavolului sunt acolo, la slujbă …Am rămas uimită constatând tăcerea din spațiul virtual și din mass media oficială, referitoare la semnificația zilei de 23 august. Poate și pentru faptul că “întâmplarea“ a făcut să citesc în câteva zile două cărți ce reflectau atmosfera din perioada antisemită, a colaboraționismului francez, precum și a moștenirii grele ce a marcat viaţa copiilor și nepoților celor ce au fost judecați (sau nu) de istorie, de tribunale, imediat după terminarea celei mai rușinoase perioade a istoriei Franței. Antisemitismul, nazismul, pete rușinoase. S-au împlinit pe 22 august 79 de ani de la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste. Preoții zic că Dumnezeu e cu noi dacă ne luptăm să împlinim voia Sa și să-i invocăm ajutorul. Timpul lui Dumnezeu e astăzi. Să căutăm cu răbdare binele din om. Acumulăm cunoștințe pentru a desluși și dărui noi înțelesuri vieții, lumii. Ființe aparent în regulă pot fi angrenate în cele mai discutabile acțiuni, decizii. Când un individ dotat cu cea mai verticală coloană vertebrală se aventurează într-un cadru malefic, nu-i nevoie să fie diavol, va deveni. S-a trăit și se mai trăiește încă într-o realitate traumatizantă. Nu suntem noi vinovați de greșelile bunicilor și a părinților noștri, dar putem deschide ochii, fiind responsabili de cum privim adevărurile calcificate și ratificate de societate. Mulți au zis și vor continua să zică că e mai bine să ne vedem de drum și să-i lăsăm pe alții în pace. Literatura poate orice, inclusiv să coloreze trecutul…

https://blog.revistaderecenzii.com/

        Apariția romanului Femei de iasomie al profesorului Ionel Bușe fusese anunțată în luna mai 2022 cu ocazia Zilelor Macedonski. Întâmplarea /neîntâmplarea a făcut să fiu prezentă în Craiova cu ocazia lansării romanului în luna octombrie. Am aflat cu bucurie că primise deja un premiu de debut la concursul organizat de Editura Litera. Autorul i-a fost elev profesorului Dragomir Costineanu, cel care lansase în pandemie la Craiova romanul cuantic Prieten și dușman, o scriere originală, fantască. Fraza “Dușmanul îți e un fel de prieten. Chiar dacă pe dos”, este un clin d ‘oeil făcut acestuia. Femei de iasomie m-a dus cu gândul nu doar la cuantica profesorului de la Sorbona, ci și la cartea lui Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile. Scene erotice, sex, intrigă/ ingredientele unui coctail de succes, care vinde. Accesul la cele 70 manuscrise trimise la concurs ar fi eliminat suspiciunea că un nume cunoscut în cultură influențează deciziile-elogiile juriului. Surpriză însă! Lectura romanului s-a dovedit pe cât de accesibilă, pe atât de consistentă, prin dozajul fin al deliciilor filologice, enciclopedice, nu neapărat erotice. Obsesia feminității, a tinereții, devine un amplu exercițiu de estetică. Cartea? Un omagiu și un oprobiu public adus “tuturora”. De la Socrate, Platon, Kant, Dostoievschi, Dante, până la tribul Mosuo sau Pascal Bruckner, Dalai Lama, Boris Vian, gânditori, artiști etc.

https://blog.revistaderecenzii.com/

                   Gabriel Bratu

          În toamna anului 2019 craiovenii l-au omagiat pe cunoscutul caricaturist la împlinirea a 85 ani de viață, cu ocazia expoziției deschise la Sala Oglinzilor a Muzeului de Artă.  Pasionați de cultura și valorile Craiovei, Dodo Niță și fratele său Dragoș, au făcut posibilă nașterea monografiei dedicată  domnului Gabriel Bratu, acest  personaj carismatic și cunoscut de întreaga noastră urbe și nu numai. Cetățean de onoare al Craiovei din anul 2005, a fost recompensat cu numeroase titluri și onoruri lumești și culturale.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Muzica e ce-i mai frumos în viață, mai frumoasă decât banul”, zice o vorbă spaniolă. Pentru că iată, muzica ne însoțește de la naștere până la moarte mereu, conștient sau inconștient. Ne-au legănat brațele mamei în timp ce cânta un cântec de leagăn, am fredonat îndrăgostiți la tinerețe, ne-a alinat muzica în clipele de singurătate, ne-a motivat la muncă, am identificat-o cu despărțirile și-am simțit-o mereu prezență în freamătul vieții noaste de zi cu zi. Chiar și atunci când nu fredonăm sau nu ascultăm un disc sau un concert, percepem muzica clipelor, a tăcerilor, a splendorilor naturii, a universului. Dar cuvintele? Pe ce loc sunt ele în viață, oare? Nu-s ele primele magii care fac să comunicăm și exprimăm de-a lungul vieții? În epoca romantică exista îndemnul spre cuvinte: Scrieți, băieți, numai scrieți! La fel cum mai târziu George Călinescu adresa femeilor rugămintea de-a scrie iubiților, stimulându-i astfel pe artiști și creatorii de opere. Talentul merge mână-n mână cu entuziasmul și elanul, iar cuvintele au format dintotdeauna o frescă emoționantă a momentelor literare, publicațiilor, declarațiilor, discursurilor din istoria publică și cea personală. Cine nu-i impresionat de cuvânt? Sunt desigur și cei din specia celor cu bani, insensibili la artă și cuvânt, din zone bogate susceptibile de pragmatism, în sensul sec, non-artistic. Simplicitatea primitivă nu mai e posibilă azi nici în cupluri, exprimarea prin cuvânt într-o formă sau alta se exercită ca un liant.

https://blog.revistaderecenzii.com/

     Mai are timp cineva de “sclifoseli” romantice într-o lume devenită pragmatică, în permanentă competitivitate de tip marketing?  Poeți există încă, se tipăresc versuri, și nu puține, dar poezia a fost detronată în ultímele decenii de cărțile de bucate, de dezvoltare personală, de business, de best-seller-uri. Editurile se reinventează, apar cărțile lecturate pe CD, marile romane se ascultă în rezumat pe telefon, iar scuze există destule pentru cei fără timp sau poftă să țină în mână o carte adevărată. Lumea continuă să citească, într-un fel sau altul, doar gusturile diferă. Nu putem judeca pe nimeni, nici insista sau face lobby pentru ceva anume. Voi spune doar că am citit volumul Cameliei Florescu într-o noapte, versurile sale constituind o reală surpriză. Mi-o aminteam ca participantă asiduă pe scena muzicii românești încă din anii ‘80, un lujer blond ce promitea, și care-și luase devreme zborul din Oltenia natală. Am redescoperit-o în calitate de poetă; matură, vivace, vigilentă, puternică, profundă. Poezia nu spune doar ce spun cuvintele, dincolo de cuvinte e omul cu vise și trăiri intense. Ea ține de miracol, înalță, e vibrantă. Se crede că poeții trăiesc cu capul în nori. Nu mereu, aș adăuga eu.  Ei caută doar soluții și/sau elixirul iluzoriu al fericirii. Se scriu o mulțime de versuri în prezent pe rețelele de socializare, dar prea rar citim poezie. Cine nu-i impresionat de cuvânt? Desigur, există și o categorie mare din cei insensibili la artă/cultură, cei din zona simplicității primitive, seci și pragmatici. Cuvintele în sine sunt esențe tari de sentimente și valori, ne definesc. Instinctual alegem cuvintele care ne reprezintă. Poeta este onestă cu ea însăși, oferindu-se cititorilor într-un striptease spiritual. Experiența scenică, contactul cu lumea, personalitatea spumoasă și grea a Cameliei Florescu se cereau imperativ exprimate în versuri, nu doar în muzică. Cuvintele alese de ea au vibrație, erotism, culoare și muzicalitate. “Nu-s o fată ca oricare”-poezie și muzică pe CD.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În Franța două milioane de familii sunt monoparentale. Majoritare sunt femeile, mamele ce-și cresc singure copiii, din cauze diverse.  Nicolița Sorescu din Bulzești a fost una din văduvele cu cinci copii, din care trei băieți, toți ajunși scriitori. Unul din aceștia a fost Marin Sorescu, al cărui   Jurnal inedit VII/Romanul călătoriilor, l-am descoperit recent. Scriitorul romantic în accepția largă a cuvântului, se căsătorea și călătorea prima dată în Rusia în 1961, vizitând Moscova și Leningradul. Aveam trei ani atunci, habar nu aveam… Când am crescut însă, auzeam des vorbindu-se de Mărin a lu’ Sorescu din Bulzești. Doljenii erau o mare familie. Băiatul poștașului din Calafat era actor cunoscut, însurat cu fata lui Tonitza, iar cu nea Mărin (Amza Pellea), Păunescu și Tudor Gheorghe se mândreau toți. Doljenii ajunseseră doctori mari, artiști, scriitori sau oameni politici de vază. Trăisem cu toți până în 1989 într-un spațiu restrâns, cu o ideologie impusă de stat, însă valorile erau valori. Rescrierea istoriei este constantă. Multe secrete sau ipocrizii țin de decența sufletească. După decenii, nu există orb mai orb decât cel care nu vrea să vadă.  Notele din jurnal mi-au amintit că în prezent casa scriitorului din Bulzești este “invizibilă”, neexistând posibilitatea de a vizita Casa Sorescu, deși era firesc să fie o casă muzeu, un punct important de atracție turistică în satul atât de cunoscut datorită volumului La lilieci.