DISTIH INCURABIL
De-a dreptul incredibil s-a-ntors lumea pe dos:
Devii interesant bolnav și nu când ești sănătos!…
Epigramă, de Petre Cazangiu
Răspunde
Cinste cui te-a scris. Recenzie, de Radu Botiș
…cinste cui te-a scris
Pr. stavr. Radu BOTIŞ
Recenzie la: Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, „Ţara Năsăudului” în Primul Război Mondial – aspecte memorialistice, socio-economice şi culturale, vol. 1, prefaţă pr. prof. dr. Ioan Chirilă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018.
Continuă să citeștiMiluire și mântuire. Proză, de Adi Popescu
Am urmărit pe youtube câteva filmulețe cu fenomenul (de fapt teofania) Pătru de la Maglavit. Săptămâna trecută am fost la bibliotecă și am rămas surprins când o angajată nu auzise de Petrache Lupu. Eu mă gândesc că de la Moise, deci de acum cca. 4600 ani Dumnezeu nu s-a mai arătat nimănui. Cred că fenomenul Maglavit, în epocă era mai consistent decât e în prezent Arsenie Boca. Plecau zilnic zece trenuri din Craiova. Venea lumea pe jos, cu carul sau cu ce putea. După epifanie, Pătru a fost înzestrat cu harul vindecării. Făcea adevărate minuni. A venit și Carol al II-lea. A fost consultat de medici celebrii ai vremii și a fost găsit perfect sănătos. L-a luat și Antonescu cu avionul până la cotul Donului când i-a mărturisit generalului că războiul e pierdut. Apoi era ridicat sistematic de comuniști câte o săptămână (când e posibil să fi fost bătut și torturat) dar Pătru nu a recunoscut niciodată asta. Fac acum analogie cu chinurile la care a fost supus Iisus. El vindeca lumea, o îndemna la credință și smerenie iar ca drept răsplată a fost bătut și torturat de regim. Ce destin tragic!
Continuă să citeștiEpigramă, de Petre Cazangiu
DISTIH CU ARISTOTEL
Nu-s vorbe seci, nici figuri de stil:
,, Natura nu face nimic în mod inutil…”
Despre logos. Recenzie* de carte, de Dan Ionescu
*Despre logos
Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 6 / 2019
În cel mai recent volum, poeme abandonate în cuvinte (Editura Școala Ardeleană, Cluj – Napoca, 2018), al cărui titlu face trimitere la forța de creație a logosului, Ioan F. Pop își exprimă stările din vecinătatea iluziilor, iar una dintre stări este de plenitudine, chiar de expansiune anatomică, precum personajele urmuziene activau în planul real cu o dublă însușire, mecanică și umană: „culcat pe spate, ca într-o veche iluzie, / așteptam mângâierile ierbii, / șoaptele vântului / (…) / penumbrele altui timp curgeau printre genele ușor întredeschise, / printre degetele crescute pe tot corpul”. O cauză a solitudinii voluntare o reprezintă propensiunea poetului de a fi altceva decât este, saturat de limitele condiției de om; de exemplu, tinde să facă parte din clasa gasteropodelor, convins că „surghiunul e ultima cochilie în care mai scurmă / ghearele de vapori ale bătrânelor închipuiri”. Pentru că metamorfoza nu poate avea loc în realitate, recurge la evaziuni spirituale, dar și un asemenea procedeu de auto-alienare induce monotonia și oboseala. O cale de reechilibrare a propriei naturi este credința în Iisus: „mâna s-a săturat să fie salahor la himere. / și-a făcut cruci după cruci”.
Continuă să citeștiTiana Badea: Ultimul tren spre infinit (Lirică)
Tiana Badea: Ultimul tren spre infinit (Lirică), Editura AIUS, Craiova, 2019, 64 p. Prefață, de Dan Ionescu
Prefață
de Dan Ionescu
Pentru a trăi plenar iubirea, cel puțin în spațiul presupus de literatura căreia i s-a dedicat, Tiana Badea aspiră la o devenire anatomică în acord cu atributele specifice poeziei, în genul transformărilor de care sunt capabili eroii inventați de cineaștii de la Hollywood (precum Iron Man): „șuviță cu șuviță din părul meu castaniu / capătă un orgoliu umezit de poezie” (Ploaia). Față de o asemenea metamorfoză, nădăjduită de către tânăra autoare, interlocutorul, care i-a redat disponibilitatea de a fi apreciat din nou valorile trecutului, este văzut în osmoză cu natura: „mă pierdeam cu firea, / în părul tău multicolor, / Aproape, de inima ta arsă de soare, ce se legănă în vânt și cade în umbră, / ca frunzele de toamnă” (Departe, aproape). Spre o interiorizare a mediului ambiental tinde însăși eul liric: „Zile, ce ne inundau visele și inima cu fericire, / ard în focul de paie imens / din ochii mei” (Nemuritorul).
Continuă să citeștiMihai Eminescu (15.I.1850 – 15.VI.1889): Sara pe deal
Sara pe deal
Sara pe deal buciumul sună cu jale,
Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,
Apele plâng, clar izvorând în fântâne;
Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine.
Dan IONESCU: Nichita Stănescu într-un nou context
Dan IONESCU: Nichita Stănescu într-un nou context, Editura Junimea, colecția Efigii, Iași, 2019, 250 p. Preț: 33 de lei
Ideea acestei lucrări vine pe seama unul proiect mal larg, pe care Intenţionez să-l duc la bun sfârşit, Istoria literaturii române.
Continuă să citeștiFericirea primordială. Proză scurtă, de Adi Popescu
Fericirea primordială
Zăpadă, multă zăpadă și tot ninge. Mi-aduc aminte de iernile copilăriei mele. Când mă duceam cu sania pe dealuri. De Crăciunul minunat de la țară. Bunicul nu pârlea porcul, ci-l jupuia și din șorici își făcea opinci inclusiv nojițe pentru opinci. Bunica topea untura, făcea jumări apoi punea la garniță mușchete și trandafiri. Ținea din garniță până aproape de următorul Crăciun. Si mai era putina cu varză. Mamă ce varză bună era. Producție proprie. Și zeama la fel. Se punea zeamă într-o strachină cu puțină boia și se bea cu turtă. Apoi varza călită cu carne din garniță. Laptele de rigoare cu turtă de asemenea. De multe ori ne făcea și gris cu lapte.
Continuă să citeștiBen Todică: Despre poeta Irina Lucia Mihalca
Versul poetei Irina Lucia Mihalca
Dacă suntem făcuţi din atomi, din atom venim, în atom ne întoarcem şi din nou renaştem. Versurile Irinei Lucia Mihalca ne fac să ne simţim aproape, un tot unitar, o atracţie, o dorinţă de unire şi întregire întru Dumnezeu, care e întru totul. A fi sau a nu fi, o pulsaţie a creatorului. Creatorul pulsează, inspiră prin viaţă şi moarte, început şi sfârşit. La început am avut senzaţia că eu sunt subiectul/ destinatarul şi aici e secretul Irinei – ne face pe fiecare să ne simţim la fel, fără discriminare. E atât de clară. Privind comentariile bărbaţilor, chiar şi a damelor, deduci reacţia de atracţie. E atât de clară şi sinceră încât o întelegi ca şi cum ţi-ar vorbi un părinte sau frate/ sora, soţia/ soţul sau fiica/ fiul. Nici nu se discută simţământul de străin sau dominator. Versurile te ung la suflet, dar te şi trezesc. Metaforele ei sunt construite din real, sunt tratate serios şi în asta constă secretul multitudinilor de mesaje care mustesc în poezia sa. Un copil o interpretează ca pe un basm, un matur ca pe un punct cotidian, un agricultor ca pe un moment din natură, un îndrăgostit ca pe o declaraţie reuşită şi, iată poezia care poate fi dezvelită precum ceapa, până în inima ei.
Continuă să citești