https://blog.revistaderecenzii.com

Când bătea în poartă Negustorul
plânsul mă strângea de beregată:
„Tată, Tată, vinde-mă pe mine
dar nu vinde mieluseii, Tată,

să nu-i dai să-i spânzure Călăul,
să le taie gîtul cu custura:
sângele în clocot, sângele
să stropească toată bătătura…

Lasă-mi mieluseii, lasă-mi-i,
să mă duc cu ei pe lunci hoinar…
să nu-i dai Călăului să-i vândă
ciopârtiti cu barda, la cântar…”

https://blog.revistaderecenzii.com

Era odată, căci dacă n-ar fi fost nu s-ar fi povestit… era odată un zgîrcit cum nu s-a mai dat în lume, slab, cu fața afumată, cu spinarea îndoită și ferfenițos, încît ai fi crezut că-i lipit pămîntului de sărăcie, și doar în beciul casei sale ședeau putinele cu bani de aur și de argint cum ar ședea la alții putinele cu castraveți și cu varză. Însă, ferească sfîntul să fi pus el mîna într-însele, și cînd o punea era numai pentru a spori numărul banilor, iar niciodată pentru a-l împuțina. El, cu femeia și cu trei copii, mîncau abia cît trebuia pentru ca să nu moară de foame, și se îmbrăcau abia cît trebuia ca să nu se zică că umblă în pielea goală; dealtminterea, erau goi la degetele picioarelor, goi la coate, goi la spinare, încît vîntul îi cuprindea din toate părțile.

https://blog.revistaderecenzii.com

Castelane brune. Lin în liniștea de seară
Bătrânii-alunecă; de galben frunze-atinse.
Glumește mierla-n cimitir cu rude stinse;
Cu blondu-nvățător Angela-i mai ușoară.

Se uită moartea din vitralii: chipuri pure,
Dar trist și negru sângeriul fond e-n sine.
Azi poarta-nchisă-i. cheia capelanu-o ține.
Blând sora-n parc vorbește cu fantome-obscure.

În pivniți vechi dă vinu-n auriu, curatul.
Miros de mere dulci. Extazul nu-i departe.
Copii în seara lungă basme-ascultă-aparte;
E-un auriu și-n nebunii, adevăratul.

https://blog.revistaderecenzii.com

La strană stă dascălul Oltukavin și ține cu degetele întinse, grase un condei ros de pană de gâscă. Fruntea lui cea mică e-ncrețită, nasul își schimbă culorile de tot felul, de la cea trandafirie până la cea vânătă-închisă. Înaintea lui pe scoarța roșie-gălbuie a Triodei de Flori se află două hârtiuțe. Pe una e scris „pentru sănătate”, pe cealaltă — „pentru odihnă”, și sub amândouă titlurile câte un rând de nume. Lângă strană stă o bătrânică mititică cu fața îngrijorată și cu o straistă în spinare. Ea stă la gânduri.

(Făgăduieli de zgârcit. Jurăminte de dragoste)

https://blog.revistaderecenzii.com

Eugénie, în lipsa părintelui său, avu fericirea să poată purta nestînjenit de grijă multiubitului verișor, să-și reverse asupra lui fără teamă tezaurul devotamentului său, una din sublimele superiorități femeiești, singura pe care femeia dorește să-i fie apreciată, singura pentru care îi iartă bărbatului că i-a lăsat-o asupra ei. De trei sau patru ori, Eugénie s-a dus să asculte răsuflarea lui Charles; să vadă dacă doarme, dacă s-a trezit; apoi, cînd se sculă, cafeaua, frișca, ouăle, fructele, farfuriile, zahărul, tot ce alcătuia micul dejun, a fost pentru dînsa obiectul celor mai amănunțite pregătiri. Urcă sprintenă pe vechea scară, ca să asculte zgomotul făcut de nefericitul văr. Se îmbrăca? Mai plîngea? Veni la ușă: