https://blog.revistaderecenzii.com/

În lumea cărților ca și în film, acțiunea se amestecă cu realitatea, care este punctul de pleare al oricărui demers creator. Gândesc astfel după recitirea cărții Anatema. O carte mică de buzunar, jerpelită și îngălbenită de vreme, din Biblioteca pentru toți a editurii librăriei universale Alcalay&Co. Traducere din limba rusă de dr. Ion Duscian la începutul secolului XX. Toți știm câte ceva despre Anatema, dar de autorul cărții cu acest titlu puțini poate își mai amintesc. Leonida Andreiev a fost excomunicat de sinodul rus din biserica creștină pentru această piesă de teatru (ce face referire la lume, univers, bine și rău etc.) Cartea a aparținut bunicului, născut la sfârșitul secolului XIX și plecat din viață la 82 de ani, după ce trăise ambele războaie și perioada comunistă ca învățător de țară. Om luminat; așa mi-l amintesc, privind cu o certă emoție sublinierile și însemnările făcute în josul unor pagini, precum recitit azi 1 feb. 1956, recitit azi 6 feb. 1973. Poate-i semăn cumva, de vreme ce la rândul meu găsesc o bucurie sănătoasă în recitirea aceleiași cărți în secolul XXI. Caut să-mi limpezesc amintirile legate de anii copilăriei petrecute lângă bunicul meu, să întrevăd peste ani credința sau ateismul acestuia. Revăd icoana cu ștergar din perete, sau pe popa Nicolae ce intra cu Botezul, cum vorbeau cei doi ca doi vechi amici după ceremonialul cu mănunchi de busuioc muiat în cădelnița cu apă sfințită și purtată de țârcovnicul pipernicit. Nu mi-l amintesc pe tataie la slujbele bisericești, însă îi revăd chipul grav și adesea vorba serioasă când se trata de etică sau morală. Anumite sublinieri din carte l-ar cataloga mai degrabă ca un liber cugetător ce-și punea întrebări și căuta răspunsuri cu tentă filosofică, precum autorul dramei simbolistice Anatema, piesă în șapte tablouri.               

https://blog.revistaderecenzii.com/

        În floarea vârstei am vrea cu siguranță să fim mereu, însă ne dăm seama într-o zi, cu-n strop de dezamăgire parcă, că am intrat încet dar sigur în „la Force de l’âge”. Nu mai e timpul să visăm cu ochii deschiși, știm că visarea se poate dovedi periculoasă când ai deja experiența vieții bogată. E cazul celor din generația mea, cei între 50-60 ani, cei pentru care scena vieții se prelungește încă și show-ul ei continuă. Cei care i-ar sfătui bucuroși pe tineri la nevoie, convinși că a asculta de cei care au ceva mai multă experiență nu poate fi decât un act înțelept. Ei știu că sportul vieții nu-i ușor, au înțeles ce semnifică datul cu capul de pereți sau aruncat în valuri fără colac de salvare, fiind de-acord și cu zicala: „dacă n-ai bătrâni, să-i cumperi!”