https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe la toacă plecăm spre Polovraci, peste dealurile ce se culcă pe lângă poalele munților. Vremea-i frumoasă și drumul bun. După vrun ceas de urcușuri și scoborișuri, printre porumbiști, dăm în satul Baia-de-Fier, așezat pe-o costișă clisoasă, spartă de gropniți — băi din cari se scotea odinioară fier pentru trebuințele țării. De-aici ne lăsăm în valea adâncă a Oltețului și mergem puțin în sus, pe matcă. Râul curge repede și zgomotos printr-o rariște de anini subțiri și zvelți, ale căror ramuri se-ndoaie ș-acopăr drumul cu bolți de frunziș. Trecem prin vad și urcăm pieziș malul înalt și râpos din stânga. Deasupra ieșim într-un șes larg și neted pe care e așezat satul Polovraci. Mânăstirea, unde ne găzduim pe noapte, e retrasă mai în fund, într-o margine de crâng, la ieșirea Oltețului din munți. Un zid vechi de piatră amestecată cu cărămidă împrejmuiește acest adăpost liniștit, în care pusnicesc șapte călugări. O curte îngustă, acoperită de iarbă, în mijloc bisericuța, zidită la 1704 de jupân Danciu Părăianu; în tindă, pe peretele din față e zugrăvit iadul — spaima păcătoșilor; lângă ușă, pe ușorul din dreapta, stă scris cu slove vechi de mâna lui Tudor Vladimirescu: „Am venit și eu, robul lui Dumnezeu, la această sfântă și dumnezeiască mânăstire pe vremea de la 821 maiu 28 în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu”. De jur împrejur, chilii vechi, joase

https://blog.revistaderecenzii.com/

 A fost odată un tăietor de lemne tare nevoiaş, şi tăietorul ăsta trăia cu nevasta şi cele trei fetiţe ale lor într-un bordei, la marginea unui codru unde arareori călca picior de om. Şi într-o dimineaţă, înainte de-a pleca la lucru, ca de obicei, tăietorul îi spuse nevestei:

        – Când s-o face de amiaz’, trimite-mi pe fata cea mare în pădure, cu merinde, că altminteri n-o să pot mântui lucrul. Şi ca nu cumva să se rătăcească, mai adăugă el, o să iau cu mine punga asta de mei şi o să presar boabele pe tot drumul.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nord-Estu-mi suflă-n piept
Cel mai iubit dintre vânturi
Căci, spiritu-i de foc
Promite drum bun corăbierilor.
Dar du-te acum și salută
Frumoasa Garonă ,
Și grădinile din Bordeaux
Acolo, unde pe malul abrupt
Coboară puntea în valuri,
Adânc cade pârâul, deasupra însă
Privește o nobilă pereche
De sus din stejari și plopi arginti;

https://blog.revistaderecenzii.com/

Suntem la Piatra Tăiată, la o înălțime de peste 2.200 de metri. În depărtare, munții rotunzi se văd ca niște mușuroaie, pe ei pădurile de brazi par pete de cerneală. Un vânt rece, cu lapoviță, bate dinspre miazănoapte și culcă pe jnepi palele albe de nori. Și cum se schimbă de răpede vremea! Aci e soare, aci se-ntunecă. Se războiesc stihiile ca-n zilele babei. Tăcerea și pustietatea în care ne aflăm, văile prăpăstioase prin cari am trecut, priveliștile uimitoare ș-atât de felurite ce ne-au lunecat pe dinaintea ochilor fac să ni se pară foarte depărtată lumea din care am plecat, ș-un sentiment de neliniște, de grijă, pare că-nvăluie dorul și nerăbdarea noastră de a ne vedea mai curând în Novaci.

https://blog.revistaderecenzii.com/

  A fost odată o femeie şi femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii. Şi fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfăţişare de ceilalţi oameni, surorile şi maică-sa nu o puteau suferi şi mereu o ocărau:

        – Tu, cu cei doi ochi ai tăi, parcă eşti mai pricopsită decât lumea de rând?! Se vede cât de colo că nu faci parte din neamul nostru!