https://blog.revistaderecenzii.com/

 A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lângă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atât de drag îi era florile acestui împărat, încât însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijăa de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lângă dânsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Când, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată: apoi spre seară dă în pârguială. Îi zâmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se crapă de ziuă. Bacii își pregătesc gălețile pentru mulsoare. Oile behăiesc, înghesuindu-se la strungă. Văile sunt înecate de ceață. Pădurile, vârfurile munților parcă plutesc în aer. Departe, dinspre curmătura Oltețului slomnește pe poalele cerului lumina albă a zorilor, și norii arginții prind a se rumeni pe margini. Într-acolo zarea se limpezește, și măgurile par dogorâte ca de bătaia unei flăcări. O geană roșie se aprinde la îngemănarea pământului cu cerul. Încet se saltă soarele, rotund și scânteietor. Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, brobonite de rouă, par bătute cu diamante.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un împărat, şi avea un fecior; acesta, şezând la fereastră, vede o babă bătrână, care venea cu tivga să ia apă de la fântână. Ce-i vine lui, ia o piatră şi aruncând-o către fântână, nemereşte drept în tivgă, şi aceasta se sparge; baba, care simţise de unde venise piatra îşi aruncă ochii la fereastra împăratului şi vede pe fiul de împărat făcând haz; atunci baba zise:

https://blog.revistaderecenzii.com/

  Era odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată.

https://blog.revistaderecenzii.com/

E frig; încă n-a răsărit soarele, și noi de mult urcăm pe coastele uscate și priporoase ale Obârșiei. Schitul a rămas departe-n urmă; la stânga, în jos, de-abia se mai zăresc, dincolo de spintecătura Ialomiții, câteva pete negre de codru, tot mai largă și mai adâncă se cască năprasnica vale de sub noi; în dreapta se-nalță surele metereze ale Bucegilor, turme de stane se-nșiră pe creste, pale de ceață se mișcă molatec pe dinaintea lor. Unde te-ntorci, nu vezi decât spinări goale de munți, întinsa domnie-a prăpăstiilor ș-a pustietăților de piatră, — nici un copac, nici un izvor, nici un petecuț de verdeață pe care să-ți odihnești privirea. De-asupra „Babelor” o lumină albă se-mprăștie pe cer, un pisc înalt s-aprinde de cealaltă parte, apoi altul, — perdeaua de ceață se rupe, șun snop de raze, lungi suliți luminoase, săgetează văile. Încă două ceasuri de urcuș, și suntem pe vârful cel mai înalt al Bucegilor, pe creștetul plesuv al „Omului”.