https://blog.revistaderecenzii.com/

GIURGIU. CĂLUGĂRENI

Sosim în fața orașului Giurgiu. Țărmurile se depărtează. Din coșurile înalte ale fabricilor gâlgâie rotocoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfârșită. Dunărea liniștită, largă are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un șes neted, verde, răsare în mijlocul apei. E ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel, zidit de genovezi — stăpânitorii mărilor de-acum o mie de ani. În dreptul acestei insule se-ntinde, pe câmpia din stânga, Giurgiul — sentinela capitalei la Dunăre — vechea și zbuciumata cetate, stăpânită când de români, când de turci, bătută și pusă-n flăcări când de unii, când de alții, neștiind până pe la începutul acestui veac cărui dumnezeu să se închine, și cui, și-n ce limbă să-și spuie durerile. În cinci sute de ani șia văzut de paisprezece ori bisericile prefăcute în geamii:creștinii trebuiau să s-ascundă prin beciuri ca să se poată închina în legea lor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Au fost odata doi feciori de împărat, care au pornit să-şi încerce norocul prin lume, şi feciorii ăştia au ajuns să ducă o viaţă atât de ticăloasă şi deşartă, că n-au mai avut îndrăzneala să calce pragul casei părinteşti.

        Şi cum trecuse vreme, nu glumă, şi nu venise nici o veste de la ei, fratele lor mai mic, pe care-l poreclisera Prostilă, plecă în căutarea lor. Dar când dădu în sfârşit de fraţii săi, aceştia începură să-şi bată joc de dânsul:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Duh de bucurie !
Pasăre nu ești
Inima-ți zglobie
Cântece cerești
Răspândește, simple și firești.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe drumul ce duce către cetatea Neamțului, pe la sfârșitul lui septembrie 1686, se vedea o oaste mergând. După un trup de lănceri ce deschidea marșa, urmau douăsprezece tunuri mari trase de boi, apoi o ceată de ofițeri călări în fruntea cărora erau trei; unul în floarea vârstei, posomorât, gânditor, necăjit, și doi mai bătrâni. Tustrei în haine poloneze. În sfârșit venea duiumul oștii: trăsuri, bagaje, pedestrași, șleahtă pospolită, amestecați, în neregulă, cu steagurile strânse, cu capul plecat, cu armele răsturnate, cu întristarea pe față și cu durerea în inimă. Nu se auzea nici surlă, nici dobă, numai tropotul cailor, și pasul oamenilor ce abia se mișcau, pentru că de zece zile caii n-au ros decât coaja copacilor, și oamenii s-au hrănit numai cu poame.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Era o după−amiază, spre sfârșitul
Lui iunie, de-a pururi însoritul,
Când vântul strânge argintii nori
În cete mari, de munți rătăciri
Și când, în urma lor, ca veșnicia
Se-ntinde, feciorelnică, tăria.
Se bucura tot ce trăia sub soare –
Și râul, și mănoasele ogoare.
Și trestia, și salcia pletoasă,
Și arborii înalți, cu frunză deasă.

Era o iarnă grea, când fără viață
Sunt paserile-n codri, când înghiață
Și peștii-n ape, când sub ghețuri iazul,
Cu mâl afund, își simte rece-obrazul,
Ca un pământ pietros – iar bogtașii
Se strâng lângă cămin, cu copilașii,
Și tot li-e frig. Dar vai de-acei moșnegi
Flămânzi și goi, ca niște câini pribegi!

1820
(postumă)
Traducere Petre Solomon

Sursa: https://poetii-nostri.ro/percy-bysshe-shelley-vara-si-iarna-poezie-id-13008/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Conu Iorgu Răutu a crescut și a trăit în condițiuni caracteristice pentru toată boierimea moldovenească a Basarabiei din prima jumătate a veacului trecut, prinsă din copilărie de vârtejul istoric care o despărțise de Moldova.

În lipsa de școli din primele decenii după anexare, i-a fost dat să învețe puțină carte numai de la un dascăl, care nici el mai departe de Sfânta Scriptură și slove chirilice n-ajunsese în învățătură.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată o femeie şi femeia asta avea trei fete. Pe cea mare o chema Un-ochi, pentru că avea un singur ochi şi era aşezat ochiul acesta tocmai în mijlocul frunţii; pe cea mijlocie o chema Doi-ochi, pentru că avea doi ochi, iar pe cea mai mică, Trei-ochi, cel de-al treilea fiind aşezat tot în mijlocul frunţii. Şi fiindcă Doi-ochi nu se deosebea la înfăţişare de ceilalţi oameni, surorile şi maică-sa nu o puteau suferi şi mereu o ocărau: