https://blog.revistaderecenzii.com/

Într’un oraș ca acesta săptămână trece cu mare vâlvă, cu sgomote necurmate, grele, cari nu-ți dau pace, te urmăresc zi și noapte, îți lasă în urechi un vâjâit continuu. Însă, cum ajunge Duminica, toate încetează; amuțesc străzile. Prăvăliile sunt închise. Foile zilnice nu apar. Și nici postă nu-i. Ca un monstru obosit orașul dormitează. Mâine se va trezi, desigur; mugi-va iar; bufni-va fumul din coșuri; porni-se-va mulțimea cu larma, cu vuetul ca de ape adânci, răscolite. Dar azi măcar e bine s’o iei razna, să te pierzi în labirintul străzilor și să guști cu atât mai mult hodina și tăcerea orașului, care — așa cum este, își are frumusețea lui. Se plâng mulți de negură; dar ce-ar fi Londra fără negura? Se înțelege, nu-i vorba de negura ceea deasă, mirosind a funingine, care târăște cu ea noaptea și îneacă tot, vietăți și lucruri; e o altă negură, ușoară, subțire ca un văl, care în­moaie formele, aruncă în lume nelămuritul, face vis din realitate, slăbind razele, dându-le cu­loare. Îndărătul ei soarele se prevede stins, ro­tund și roșu ca un talger de aur, de ții ochii la el, și-l dorești cald, și-l dorești fierbinte; și când el își recapătă uneori focul, atunci — cum să zic ? Uiți de toate, îti vine să sburzi în lumina lui, să bați din palme și să-i strigi ca un copil: soare, soare ! — soare, soare !

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aveam 19 ani când ieșii din Universitatea de la Oxford, unde petrecusem multe nopți visând plăcerile lumii și descriind în versuri înfocate nesățioasele dorințe ce mă munceau. Eram, precum știți, domnilor, la acea vârstă de năluciri aurite și de prezumție fără margini, vârstă în care omul, încă necopt, este expus la o sută și o mie de întâmplări de tot soiul, triste sau vesele, poetice sau ridicole.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stă o căsuliță mică lângă Dunărea cea mare:
Oh, de-ați ști pe-acest locaș cât îl iubesc eu de tare!
Trist.și cu o duioșie stau întruna lăcrimând,
De câte-ori se re-ntoarnă acolo al meu sumbru gând.

De aș fi fost rămas Doamne tot în a mea locuință!
Dar pe om veșnic îl duce-o necumpătatâ dorință!
Dorurile mele aripi zburătoare au căpătat,
Și eu mama mea cea dulce și locașul mi-am lăsat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cam pe la începutul vremilor, până unde praștia minții nu azvârle, se povestește, așa, ca din scorneală, că omul era croit din alte foarfeci și cioplit din altă bardă.