Luniță luminătoare Și stele strălucitoare, Luminați mai cu tărie Scumpa mea călătorie. Dați lumină înfocată Pîn cărarea-ntunecată Să văz drumul d-a mă duce Carea tristă și deșteaptă, Cu dor mare mă așteaptă, Ca să ajung cît mai tare, Să-mi dea dulce săruiare.
Vorbim de un om care astăzi a sfîrșit prin a fi popular, iar mîne sau mai tîrziu va deveni mitic și va trece, desigur, în lumea legendelor.
Astăzi ni se pare firesc să fie așa cum este, fiindcă toți îl cunoaștem sau credem că-l cunoaștem, îi măsurăm activitatea, ne lovim pretutindeni de universalitatea lui.
Fiind băiet păduri cutreieram Și mă culcam ades lângă izvor, Iar brațul drept sub cap eu mi-l puneam. S-aud cum apa sună-ncetișor: Un freamăt lin trecea din ram în ram Și un miros venea adormitor. Astfel ades eu nopți întregi am mas, Blând îngânat de-al valurilor glas.
Răsare luna,-mi bate drept în față: Un rai din basme văd printre pleoape, Pe câmpi un val de argintie ceață, Sclipiri pe cer, văpaie peste ape, Un bucium cântă tainic cu dulceață, Sunând din ce în ce tot mai aproape… Pe frunza-uscate sau prin naltul ierbii, Părea c-aud venind în cete cerbii.
Alături teiul vechi mi se deschide: Din el ieși o tânără crăiasă, Pluteau în lacrimi ochii-mi plini de vise, Cu fruntea ei într-o maramă deasă, Cu ochii mari, cu gura-abia închisă; Ca-n somn încet-încet pe frunze pasă, Călcând pe vârful micului picior, Veni alături, mă privi cu dor.
Și ah, era atâta de frumoasă, Cum numa-n vis o dată-n viața ta Un înger blând cu fața radioasă, Venind din cer se poate arăta; Iar păru-i blond și moale ca mătasa Grumazul alb și umerii-i vădea. Prin hainele de tort subțire, fin, Se vede trupul ei cel alb deplin.
„Caut, mă întreb, mă tem, sper, dar merg.” – Andrei Pleşu, în dialog cu Cătălin Ştefănescu, la „Dincolo de alb şi negru”
Despre cultură, istoria artei, originalitate, despre „specialişti şi nespecialişti”, despre teatru, educaţie şi căutare, într-o ediţie de colecţie a emisiunii de la TVR 1, difuzată miercuri, 24 mai, de la ora 19.00.
Un comit când să arată, Între stele sus pe cer. De lumina razei sale, Cele lalte stele pier. Ține sciptrul fericirii, Și arată luminat, Cumcă este nu-s din fire, Spre un semn prea minunat. Și cu cât să zăbovește, Razele lui să întind, Și d-a Soarelui lumină, Nici de cum nu să cuprind. Pâna când să îm plinește Semnul ce a arătat, Și apoi fară-ndoială Vezi comitul întrupat. Dobândește altă fire Și să face un trup viu, Căruia după drepatate Am pornire rob să-i fiu; Și să mă închin la dânsul Că are un dar firesc, Am tămădui durerea De carea mă prigoresc. Are și altă putere Trăgând chiar ca un magnit, Și preface or ce jale Au nu-i suflet mâhnit. Apoi la așa putere care face un mort viu Oare? Nu mi să cuvine; A hotărî rob să-i fiu, Ah! Comit, comit!
Regina Mab încă singură a rămas stăpînă pe spațiul infinit. În cărucioara primitivă, ea sfidează fără frică, întîlnind în calea ei păsările cu aripi de trestie și pînză, pe care le-a făcu omul în setea lui de libertate. Ea singură aleargă stăpînă pe vînturi, călătorește pe drumuri de nouri ce i se aștern, face popasuri pe poduri de senin, trece triumfală sub arcurile multicolore ale curcubeilor. Că o aripă frîntă de furtună a fîlfîit cu deznădejde undeva, în univers, și că o viață mai mult s-a stins, ei prea puțin îi pasă…