* Sibiu: Cu ocazia aniversării a 112 ani de la naşterea lui Emil Cioran (8 aprilie), europarlamentarul sibian Nicu Ştefănuţă (Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană) organizează, în perioada 10-24 aprilie, Festivalul Cioran: de la Răşinari la Paris – în foaierul Bibliotecii Judeţene ASTRA Sibiu (Corpul B). În cadrul festivalului, Nicu Ştefănuţă va găzdui, în parteneriat cu Biblioteca Judeţeană ASTRA Sibiu, şi o expoziţie de manuscrise originale, scrisori, cărţi, obiecte din comuna Răşinari ce au aparţinut acestuia, dar şi alte creaţii care trimit la viaţa şi opera marelui filosof
Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de dans. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposește pe labe, în hățișuri, și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură, și când a ajuns la margine și-a văzut întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:
Posomorâta lor înlănțuire Nu e decât un spasm încremenit -Supremă încordare de granit, Rămasă dintr-o altă întocmire.-
Demult când dorul lor nebiruit Îi logodi cu vasta strălucire, Un braț semeț au repezit spre fire… Dar gheața înălțimii l-a-mpietrit.
Și-n vreme ce c-un gest de renunțare Atâtea stânci expiră-n vijelie, Șuvoiul apei neîncăpătoare,
-Șerpuitoare formă veșnic vie- Prin necuprinsa zărilor câmpie Se-ndreaptă către mări odihnitoare… Sursa: https://poetii-nostri.ro/ion-barbu-muntii-poezie-id-37640/
Ca un miraj nălucitor te-a chemat pe tine strălucirea aurului, și tu cel dezbrăcat de toate patimele ai alergat după el pînă ce ai căzut. Negrul neant la tine a fost mărginit de un zid de aur și zidul s-a prăbușit peste tine, îngropîndu-te sub el.
Ce urmăreai tu, de ce te-ai zbuciumat, de ce flacăra vie a minții tale a ars fără preget, ca vîlvătăile de foc ce le aprindeau și le hrăneau necurmat întîii oameni în vremuri obscure, ca să se apere de dușmănia fiarelor ?
Chiar ca astăzi, în vechime Mulțămit n-au fost mai nime. O zi-n Roma de Senat Tot poporul dezbinat Zis-au: Lauda ș-orice bine La boierii țărei vine, Când în pace și-n război Purtăm sarcina tot noi! Împutând deci în mânie Pe Senat de tiranie, Iute iesă din cetate Tot poporul ca să-și cate Nouă patrie, alt pământ, Și dodată se așază Pe un munte ci-i zic Sfânt. Dar Senatu-i deputează Pre Menenius înțălept, Ce-mblânzind nedreaptă ură Prin a sa cimilitură Îl aduse îndărăpt. Romanului deci popor Zise cesta senator: Mădulările rebele Împutau o mii de rele Rânzei lor și mai ales Că un trai ș-ar fi ales Spre mâncare și spre somn; Deci și ele-au vrut să facă Fiecare ca un domn. Fără noi, zise-ntre sine, Bârdăhanii nemic sânt, Ș-ar trăi doară de vânt? Când șărbindu-i foarte bine Asudam ca niște vite, Iar stomahu-n loc s-agiute Osteneala ni înghite, Ca să prindă la vârtute! Decât șerb să fii tu trist, Mult mai bine-i egoist! Cele zise-au și făcut, Talpa-n loc au și stătut. Nici pic brațul se întinde, Mâna la nemic nu prinde, Și stomahului zic toate: Lucre sângur, dacă poate! Îns-aceast-a lor mânie Au fost mare nebunie; Fiecare mădulare Pe stomahul tot întartă, Dar pe sine însaș ceartă, Că-n curând au obosit, Și când toate au amorțit Mădulările rebele Cam târziu au înțăles Că spre comun interes Mai mult lucră decât ele Cela cărui zic bârdan, Leneș, trândav și tiran!
Era-ntr-o dimineață de vară. Marea și-ntindea nesfârșita-i albăstrime, soarele se ridica încet în seninătatea adânc-albastră a cerului, florile se trezeau proaspete după somnul lung al nopții, stâncile negre de rouă abureau și se făceau sure, numai p-ici pe colea cădeau din ele, lenevite de căldură, mici bucăți de nisip și piatră.
Din niște colți de stânci despre apus se ridica o mănăstire veche încunjurată cu muri, asemenea unei cetățui, și de după muri vedeai pe ici pe colea câte-un vârf verde de plop ori de castan. Acoperămintele țuguiete de olane mucigăite, bolta neagră a bisericii, zidurile împrejmuitoare risipite și năpustite în risipa lor de plante grase, de furnici ce-și fondau state, de procesii lungi de gâze roșii care se soreau cu nespusă lene, poarta de stejar de o vechime seculară, scările de piatră tocite și mâncate de mult umblet, toate astea laolaltă te făceau a crede că este mai mult o ruină oprită curiozității decât locuință.
