https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum se întorsese de la târg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăți cu rom, îl dădu de dușcă și se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte, cu mâna sub cap. Nici o urmă de zbuciumare, de suferință, nimic.

Slugile curții și oamenii de pe moșie se perindară, unul câte unul, pe lângă patul stăpânului, duceau mâna la gură, rămâneau câteva clipe cu ochii mari deschiși, privind mortul, apoi, făcându-și cruce, se depărtau, fără să scoată o șoaptă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

„De n-oi împușca ursul, să nu-mi ziceți pe nume,“
Striga șezînd la masă faimosul vînător,
„Eu știu ce spui, și credeți că nu vă vorbesc glume,
Eu nu zgîrii cu glonțul, și unde trag omor…“
Atunci mulțumi de „bravo !“ în aer se-nălțară
Și veseli vînătorii cu grab încălecară.

Era o zi frumoasă, p-aici cam de mirare ;
Lătrau de bucurie copoii nemîncați,
Și caii, gloabe mîndre de șeaua din spinare,
Gemeau sub grele sarcini slăbiți și deșelați ;
Sîrmanul urs, ce singur în vechia-i locuință
De astă pregătire n-avea nici o știință,
Dormea atunci ; și visuri, de mure-mpodobite,
Îi arătau o turmă de vite jupuite,
La care el cu poftă în grabă alerga.
Dar ce să vorbesc multe : sosiră vînătorii
P-un vîrf unde se zice că sînt aproape nourii,
La pîndă se așezară… eroul meu strigă :
„Așază-te tu colo, Dumitru mai departe
Ion pe aceea piatră, și Stancu d-altă parte
Și dacă cătră mine îl va împinge dracul,
De n-o lua foc pușca, el o să-și spargă capul
Lovindu-se de piatră, și tot îl biruiesc.“

Abia sfîrși, cînd iute ursoaica-ngrozitoare
C-un pui de vîrstă jună, ursei născut din flori,
Frumos cum puteți crede, venea pe o cărare,
Dorind să asisteze pe bunii vînători ;
Mai multe puști trăsniră ; eroul de sub stîncă
Din sigura-i cetate privește pe dușman ;
Îi saltă-n cap căciula, și-n valea cea adăncă
Ursoaica se coboară ; dar un mișel țăran,
C-o armă ruginită sloboade … și îndată
Cu puiul său ursoaica pe coaste e culcată.
Eu i-am văzut gibeaua și jalnica soartă ;
Dar vînătorii noștri se cert nencetat,
Strigînd iarăși la masă că, daă n-ar fi moartă,
Ei negreșit atuncea de ea n-ar fi scăpat.

„Buciumul român“, 23 Ianuarie 1863

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ajuns acum la pragul tău, mă iată.
Cremene dură, mă putui în pisc
Să mă găsesc prin stânci și să mă isc
Din pulbere, cu glezna-nsângerată.
Îngerul tău merinde nu-mi prea dete.
Eu însă niciodată din bărdace
N-am fost băut fără să-mi fie sete,
Nici am mâncat vrodată ce nu-mi place.
Grădina florile și le-a deschis
Care-o făceau să-mi amăgească drumul
Cu ispitiri de rouă și de vis.
Eu am lăsat în urma mea parfumul.
Vrui, Doamne, să te pipăi pe spinare
Și mai de-aproape să-ți dau ghes
Cu recea mea-ncruntată întrebare:
De ce nu vruși să mi te-arăți mai des?
Dar caprele-amintirilor și iezii,
Care mă duc să cad întru ispită,
Și-au risipit prin iarbă căcărezii
Și mi-au lăsat livada părăsită.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Fata din ceainărie
Nu mai este aşa de frumoasă cum era,
Lumina lui august a atins-o deja.
Nu mai urcă sprintenă scările;
Într-adevăr, şi ea se apropie de vârsta mijlocie,
Iar strălucirea tinereţii pe care o revărsa
Când ne aducea feliile de focaccia
Nu se va mai împrăştia niciodată printre noi.
… Şi ea se apropie de vârsta mijlocie.

Traducere de Petru Dimofte

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-ceainaria-poezie-id-31617/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Conul Grigori și coana Ruxanda n-au copii; singurul copil ce avusese, o fată la care ținuse ca la ochii din cap, murise, s’a’mplinit anul. De la dânsa le rămăsese copilașul, amintire vie pe urma odorului pierdut. Nepoțelul, era un băețel gingaș, cu ochii negri-negri și umezi ca și când ar fi plâns într-una, și neobișnuit de deștept. Semăna cu mama lui cum seamănă un ochi cu altul. De multe ori, coana Ruxanda sta ceasuri întregi într-un colț al odăiei, și de acolo, îi urmărea toate mișcările: în clipitul genelor, în adusul capului, când se uita încotrova, în înseninarea ușoară, ca o adiere, a feței, în suspinele fugare pe care, așa din senin, această inimă plăpândă le avea, dânsa întrezărea viața copilului ce se odihnea acuma în pământ. Când se îmbolnăvește nepoțelul, bătrânii nu mai sunt pe lume: tânjesc, nu mănâncă, nu dorm, nu vorbesc, — copilul și iar copilul. Ce are? Ce-i lipsește? Toți doctorii din târg, toate jucăriile din dughene, toate îs împrejurul pătișorului. Un zâmbet a lui e ca o revărsare de lumină. Pentru râsul lui, pentru ca să-i vadă gurița deschisă ca o floare, și-ar fi dat, bieții, și viața…