https://blog.revistaderecenzii.com/

Amprente și voci*

Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 8 / 2021

Sub genericul Amprente și voci, profesorul Florea Firan a publicat recent la editura Scrisul Românesc două volume cu studii de istorie și critică literară, în care prezintă scriitori de primă mărime din literatura română prezentați monografic, încât lectura îți aduce în față profilul de creator al fiecărui autor cu ceea ce are mai valoros și mai reprezentativ. În Cuvântul introductiv, autorul precizează de fapt că a urmărit „un segment polifon al culturii române printr-o selecție de creatori care și-au pus într-un fel sau altul amprenta asupra timpului și spațiului în care s-au manifestat”.

Cei 81 de autori antologați, pentru care Florea Firan a desfășurat o activitate de cercetare îndelungată, sunt prezentați în sinteză, îmbinând aspecte biografice cu momente importante ale operelor, analizați din perspectiva criticii literare.

Referindu-ne la primul volum observăm că alături de scriitori contemporani, pe care i-a cunoscut în direct la diferite manifestări literar-științifice, între care Augustin Buzura, Mihai Șora, Dumitru Radu Popescu, în selecția lui Florea Firan se află scriitori din emigrație, parte dintre ei pentru prima dată analizați într-un asemenea context: Mircea Eliade (Afinități elective: M. Eliade-C. Brâncuși), Vintilă Horia (cu referire la romanul Dumnezeu s-a născut în exil și mult discutatul Premiu Goncourt), Ștefan Baciu, I. Negoițescu, Ion Omescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Andrei Codrescu, cu acesta Florea Firan având o convorbire Despre mișcarea Dada și Avangardism, și despre impresiile scriitorului româno-american venit la Craiova invitat la Colocviile Scrisul Românesc pe tema menționată; Anton Bibescu, dramaturg, traducător și diplomat, prieten apropiat al lui Marcel Proust, copilărind și locuind pe aceeași stradă din Paris; Anna Brâncoveanu de Noailles, Dora d’Istria, „voci emancipate care dau savoare culturii române”, cum scrie criticul Florea Firan.

Când comentează clasicii literaturii române, autorul o face din unghiuri noi și se referă la partea mai puțin cunoscută a operei acestora. Scriind despre Eminescu aduce în actualitate corespondența poetului și se referă pe larg la volumul Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, editată de Christina Zarifopol, Florea Firan participând la lansarea volumului la Institutul Cultural Român din New York în 2001. „Privite în totalitate, scrisorile dintre cei doi protagoniști ne dau informații biografice, despre ei, dar și altele de ordin psihologic, cultural și literar, social sau politic, încât istoria și critica literară vor avea pe un timp lung subiect de dezbatere.” Scrisorile au desigur și o valoare de istorie literară, ilustrând momente inedite, aspecte puțin știute din viața lui Eminescu și Veronica Micle, din lumea literară a vremii, dar mai ales puternica relație dintre cei doi, despre munca extenuantă de la ziarul „Timpul”, dezvăluirea frământărilor și suferințelor poetului bolnav, despre scriitorii Iacob Negruzzi, Carmen Sylva, Caragiale. Comentând opera lui Caragiale, Florea Firan se referă la latura mai puțin cunoscută a marelui scriitor, respectiv poezia, menționând că „scriitorul și-a început activitatea literară propriu-zisă ca poet. Direcțiile principale în care stăruie sunt satira politică, cu o mare frecvență în epocă, și parodia literară”.  

Pagini valoroase sunt dedicate unor personalități complexe din literatura noastră precum Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Al. Piru, Ovidiu Papadima. Pe unii dintre aceștia i-a cunoscut în direct, pe Al. Piru l-a avut profesor la Universitatea din București, pe Ovidiu Papadima conducător de doctorat, iar cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga și-a susținut teza de doctorat la Institutul de Teorie și Critică Literară „G. Călinescu”.

Mai figurează în acest prim volum creatori cu „amprentă internațională”, între care C. Brâncuși, cu referire la aforismele și cugetările marelui artist, și Corneliu Baba ‒ memorialistul, cu judecăți de valoare despre artă și literatură. Ca excepție, de altfel binevenită, Florea Firan realizează un portret spiritual al Rosei del Conte, autoarea celei mai importante exegeze critice din exterior despre poetul național: Mihai Eminescu o dell’Assoluto, tradusă în românește de Marian Papahagi. Florea Firan a întâlnit-o pe distinsa profesoară la Roma în cadrul unei sesiuni științifice de la Universitatea „La Sapienza” dedicată lui Eminescu când „a avut privilegiul unei discuții extinse despre literatura și cultura română de care spunea că se simte fascinată”.

Volumul se deschide cu prezentarea lui Valeriu Anania și se încheie cu cel al lui Matei Vișniec, criteriul includerii autorilor fiind cel alfabetic, urmat de postfața Omul enciclopedic semnată de criticul clujean Constantin Cubleșan care consideră că „noua carte de incursiuni în istoria literară națională datorată domului Florea Firan, are pe lângă calitatea unei descinderi sistematice, documentare, în biografiile și operele unor mari personalități ale culturii române, și vibrația, pe care cititorii o vor simți, a unei mari pasiuni intelectuale pusă în slujba scrisului românesc dintotdeauna. Discursul critic și de istorie literară, practicat de dl. Florea Firan este unul exegetic în deplinul înțeles al cuvântului. Judecățile de valoare sunt ferme, precise și analitice, recomandându-l cu prisosință nu doar ca pe un temeinic cunoscător al fenomenului literar românesc ci și ca pe un fin degustător, de rafinament, al acestuia. În plus, au farmec aparte pasajele evocatoare ale acelora pe care i-a cunoscut personal.”

O bibliografie de referințe critice și un interviu luat de Florentin Popescu și publicat inițial în „Bucureștiul literar” pot creiona un portret semnificativ al istoricului și criticului literar Florea Firan. Volumul este ilustrat cu imagini, multe inedite, ce constituie documente de istorie culturală modernă. Cu această lucrare, judicios elaborată în două volume, Florea Firan surprinde un segment important din istoria literaturii române, cu accent pe operele scriitorilor nevoiți a-și continua din varii motive activitatea în străinătate, nucleul unei lucrări ample în pregătire intitulată Memoria emigrației.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Articol apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8 / 2021

https://www.revistascrisulromanesc.ro/work/reviste/sr_08_2021.pdf

Marile curente literare care au infuzat cultura noastră au reprezentat posibilități de conexiune cu orizontul cultural al umanității.

Nichita Stănescu este al treilea reformator lingvistic din istoria poeziei românești, după Eminescu și Arghezi. 

Se distanțează, prin originalitatea stilului și limbajului poetic, de colegii de generație, precum
Marin Sorescu, Ana Blandiana, Cezar Baltag,
Ioan Alexandru sau Ion Gheorghe.

La fel ca în situația oricărui mare autor, și în opera lui, identificăm mai multe etape.

Prima etapă, cuprinsă între anii 1960 și 1966, de la volumul de debut, Sensul iubirii, până la 11 elegii, denotă eforturi în configurarea și descoperirea de sine sau a propriului sine. Nichita Stănescu își caută profilul, investigând zone tematice și stilistice, dar cu mențiunea că deja autorul lansează o manieră, anume fixarea pe o idee și relevarea acesteia de către fiecare poem în parte. În primul volum, poetul experimentează detașarea de mentalul epocii, punând accent pe obiectul investigat, ca un explorator ajuns într-o lume nouă. În al doilea volum, O viziune a sentimentelor, pare a fi găsit mijlocul departajării onorabile de efervescența prefacerilor sociale: descrierea pregnantă a consecințelor interioare, determinate de trăirea unui sentiment ca dragostea. Descoperirea propriului eu se reliefează în volumul Dreptul la timp. Poemul Către Galateea este o artă poetică neomodernistă, în care se realizează inversarea rolurilor: artistul este cel născut de operă. Titlul este o aluzie la mitul lui Pygmalion, sculptorul din Cipru care, îndrăgostit de una dintre statuile lui de fildeș, o roagă pe zeița Afrodita s-o însuflețească pentru el. Din căsătoria cu Galateea, opera-femeie plăsmuită de artist, se naște un fiu, numit Pathos. Nichita Stănescu reinterpretează mitul, atribuind eului liric valențe demiurgice, fapt care echivalează posibilității nașterii universului de către operă: „Ştiu tot ceea ce tu nu ştii niciodată, din tine. / Bătaia inimii care urmează bătăii ce-o auzi, / sfârşitul cuvântului a cărui prima silabă tocmai o spui / copacii – umbre de lemn ale vinelor tale,/râurile – mişcătoare umbre ale sângelui tău,/şi pietrele, pietrele – umbre de piatră ale genunchiului meu,/pe care mi-i plec în faţa ta şi mă rog de tine,/naşte-mă. Naşte-mă”.

Resituarea într-un punct zero îl face expugnabil oricărui pericol. Iubirea e o trăire interioară, dar, în cazul de față, poetul, redistribuindu-și viziunea într-un personaj masculin, pus în situații dintre cele mai variate, încă nu s-a recuperat pe de-a-ntregul și, din ceea ce-i alcătuia cândva esența, iubirea a rămas pe dinafară și s-a înrăit față de el însuși, drept semn al înstrăinării: „Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în față./Mă pândise-n încordare/mai demult./Colții albi mi i-a înfipt în față,/m-a mușcat leoaica, azi, de față” (Leoaică tânără, iubirea). Reîntoarcerea afectului la un sine aparținător se produce în mod violent. Motivul pândei, prolific de obicei în balade sau în romane, aici apare ca un atu al fiarei, subliniind, încă o dată, ferocitatea atacului. Consecința o constituie, în mod nescontat, mansuetudinea victimei care prima a fost disprețuitoare cu vocația pentru iubire a propriului corp și a ignorat-o până când aceasta s-a materializat într-un contur de fiară. Natura telurică, parcă eliberată ca un disc din mâna atletului, se manifestă cu viteza pe care fostul trăitor al vârstei de aur a dragostei a avut-o în deplasarea prin univers ori în spațiul vast al propriului sine. În vârtej, se epuizează tot conținutul dens al naturii, iar din omul ce spera a fi redevenit, mai rămâne privirea pe care și-o recunoaște ca personală, întrucât, altfel, și auzul mai rezidă, nu a dispărut (a sărit mai încolo): „Și deodată-n jurul meu, natura/se făcu un cerc, de-a-dura,/când mai larg, când mai aproape,/ca o strângere de ape./Și privirea-n sus țâșni,/curcubeu tăiat în două,/și 51 auzul o-ntâlni/tocmai lângă ciocârlii”. Reconstituirea eului în ființă e posibilă numai prin comuniune cu natura, ale cărei taine, nedeslușite în totalitate, nici de știință, pot conferi aceluia care ajunge să le cunoască, prin intuiție, deschideri incalculabile către univers. Poemul este mai degrabă o lecție despre ceea ce înseamnă a fi om adevărat: să completezi benefic ansamblul teluric. În Lacustră, George Bacovia exprima spleenul omului incapabil să se opună ofensivei acvatice. Nu sesizase niciun progres științific în acest sens, de protejare față de calamitățile naturale. Acesta era motivul regăsirii „pe aceleași vremuri” ale Comunei primitive, când și atunci erau probleme asemănătoare. Efectul iubirii diminuează senzația de ființă, pe care o avusese tânărul, rupt cuplului de către poet, pentru a-i analiza comportamentul sau pentru a-i verifica pasiunea pentru femeia alături de care a pretins să ridice o lume. Adam (cel inventat de Nichita Stănescu) nu cunoscuse iubirea adevărată în Geneză, deși fusese ancorat în vârsta de aur a acestui sentiment fast. Anestezia mâinii indică o forță mai mare a afectului, decât materia în sine, alcătuitoare a corpului, mai mult, o volatilizare a omului ca întreg, în relieful inspirat de senzațiile trăite în pasiunea intempestivă. Practic, materia se transformă în impresiile pe care i le trezește canonul generat de simțuri: „Mi-am dus mâna la sprânceană,/la tâmplă și la bărbie,/dar mâna nu le mai știe./Și alunecă-n neștire/pe-un deșert în strălucire,/peste care trece-alene/o leoaică arămie/cu mișcările viclene,/încă o vreme/și încă o vreme…”. Iubirea este prezentată drept rod al întâmplării, precum în Antichitate, se credea că zeul Cupidon, copilul, trimitea săgeți fermecate către inima vreunui pământean. Prima întâlnire se configurează a se fi petrecut undeva la începutul lumii; retrăirea momentului aduce salvarea de la iubirea aceasta de mare impact, de o impulsivitate transfiguratoare și portantă a aceluia care i se dedică, în cazul de față, un soi de semizeu, al cărui atribut imortal, în plan artizanal, contribuie la restabilirea, în actualitate, a episodului rememorat. Amintirea face parte din apanajul eonilor, fiind o piedică pentru ei să devină altceva decât sunt, dar nu și pentru a remonta în contemporaneitate scene variate fiindcă orice le trece prin gând se definitivează instantaneu.

A doua etapă, a consolidării de sine, cuprinde volumele publicate între anii 1966 –1980. Cu 11 elegii (1966), începe recunoașterea unei entități superioare, în a cărei apropiere personajul liric a stat și se vede îndreptățit să-i prezinte biografia. De la un discurs de la pupitru, a adoptat altul, din catedrală, al unui credincios care merge zi de zi la biserică, însă care, atunci când dobândește ceva, exprimă propriile opinii cu autoritate distinsă, din mijlocul oamenilor ori suit pe Muntele Tabor.

Latura autobiografică este dezvoltată în cartea Roșu vertical(1967), în care se observă și o accentuată poziție bergsoniană: „Nu trebuie înțelese sentimentele,/ele trebuie să fie trăite” (Pean). Eul liric s-a încetățenit, iar titlul volumului conferă o nuanță de participare la viața colectivă, prin adeziunea la vreun partid politic: erau ani de avânt revoluționar. Alfa (1967) este volumul amplificării aproape a tot ceea ce influențează pe tânărul poet, care-și asumă stările, neîmpărtășite în cuvinte, ale indivizilor trăitori în diverse epoci istorice, devine cu mândrie purtătorul lor de cuvânt, retrăindu-le viața, favorizat de harul său de ființă itinerantă în timp. De la visul de a fi fondat o lume, poetul trece la acela de a pune bazele unei biblioteci universale, precum Ptolemeu în Antichitate, căruia îi închină o carte, Laus Ptolemaei (1968). Verva dialogală din Laus Ptolomaei este continuată în Necuvintele.

În sfârșit, a treia etapă este consacrată experimentării unei noi arte poetice. În Noduri și semne (1982), volum de încheiere a unui șir îndelung de experiențe, Nichita Stănescu adoră să vorbească despre natura umană, pe care o privește din unghiuri variate, iar ideea fundamentală este că sentimentului i se subsumează aproape totul. Autorul apelează la introspecție, realizând signatura în care stătuse, surd și orb la ceea ce se desfășura pe lângă el: „Privirea dă ocol albului ochilor,/alunecă pe iris înapoi în pupile,/sunetul rămâne agățat de lobul urechii,/cântecul nu pătrunde în timpane”. Văzutul e un dar pe care acum îl recapătă, e momentul refacerii legăturii cu natura. O preocupare nespusă, dar mereu urmărită, a poetului a fost depistarea demonului pe care să-l domine prin dispută nemijlocită. Presat la propriu, aproape strivit de trupul celui pe care l-a secondat, demonul, a cărui manifestare predilectă o constituie disimularea, atitudine care i-a asigurat conservarea puterii, își recunoaște, prin auto-relevare, eșecul – iese la suprafață, nemaiputând rezista, nici poruncii: „arată-mi-te!” (Nod 15), nici apăsării propriu-zise. S-a ajuns aici datorită activităților spirituale ale omului Nichita Stănescu. Litigiul se rezolvă printr-un meci de box, în care adversarul neatent pierde. De două ori mai puternic este poetul; o dată, deși nu-și vede adversarul, demonul camuflat, totuși îl dovedește din întâmplare, a doua, meciul este pierdut de competitorul imprudent, care-și compromite atuul omniprezenței: „Daimonul urlă că mă culc pe el,/întind brațul și Daimonul meu urlă/că îl pălmuiesc./(…)/Stau – și Daimonul meu urlă/că pe el stau./Ei bine, mi-am zis,/dacă tu ești pretutindeni,/ arată-mi-te!/El mi s-a arătat./Urla”.

Fronda față de autoritatea fatumului, semn al incompatibilității neo-modernismului cu trăsăturile tragediei antice, o regăsim în versurile din Nod 19, intime ca semnificație Psalmilor de Tudor Arghezi: „Ia cunoștință că pot ucide,/că pot zdrobi cu călcâiul capul suav/al stelei răsărinde și placide,/din pricina căreia am devenit zugrav!”; răzvrătirea vine din încrederea aceluia care s-a confruntat cu moartea și a biruit-o, ca Iisus (deși modalitatea este diferită, prin temeritate, autorul, prin abținerea de la păcat, Mântuitorul): „Ia cunoștință că nu am milă de mine,/că sângele meu mi-l amestec cu mestecenii!/Grabnic ți-aduc la cunoștință toate acestea!/Vezi ce faci!”. Nemulțumit cu soarta, pe care a crezut că o domină, că o face bucăți, poetul reinterpretează mitul lui Oedip, însă din perspectiva parabolei însușite; vrea să îndrepte lucrurile și pentru unii predecesori ai civilizației (care le-au ambarasant, fără voia lor însă. Pretenția presupune intervenția în trecut, unde este convins că își va regăsi trupul și tonusul vârstei de atunci. O sintagmă recurentă este: „într-un coș împletit”, de fiecare dată, cu semnificație identică: loc al pierzaniei. Accepția este de înțeles aici, fiind vorba de o readucere în actualitate a unui mit de factură tragică, dar poate fi și alta, anume că se schimbă o vârstă, a copilăriei, cu aceea a tinereții: „Mi-am furat trupul de copil,/l-am înfășat/și l-am pus într-un coș împletit/și l-am azvârlit în fluviu/să se ducă și să moară în deltă” (Nod 23). Previzibilă este și tendința permutării mitului, a parametrilor acestuia, în spațiul național. Cuvântul „deltă” subliniază ideea. Viața pământească este mai frumoasă decât moartea și, probabil, decât supraviețuirea în altă dimensiune. Semnificatul versurilor: „Nenorocitul, tristul și tragicul de pescar nemilos/mi-a venit cu el (coșul împletit, n.n.) în brațe/tocmai acum” este conform maximei lui Gaston Bachelard – „Copilăria durează toată viața. Ea se întoarce mereu pentru a însufleți secțiuni mari ale vieții de adult”.                                                                                  

Nichita Stănescu este poetul pe care l-am apreciat de la început și pentru a cărui dispariție prematură îmi pare atât de rău, întrucât sunt curios, precum și în cazul lui Mihai Eminescu, în ce direcție s-ar fi dus opera lui atât de originală.