„Experimentul Piteşti”, un film susţinut de donaţiile actorilor, se lansează în toamnă şi va putea fi văzut în România şi în străinătate
„Experimentul Piteşti”. Cel mai dur episod al represiunii comuniste în România, pare încă ţinut sub tăcere. Dar Victoria Baltag, o regizoare ambiţioasă, a studiat timp de 10 ani şi vrea să dedice un film acestui episod trist al istoriei noastre. Însă nici autorităţile, nici sponsorii nu s-au grăbit să îi susţină proiectul. Aşa că, mai mulţi actori celebri au donat obiecte personale care vor fi vândute pentru a strânge fonduri.
A fost cel mai mare și cel mai agresiv program de spălare a creierului prin tortură din blocul comunist. Experimentul Piteşti a distrus mii de oameni împreună cu generaţiile lor. Esența metodei folosite la Piteşti era transformarea victimelor în călăi.
Puţini ştiu ce s-a întâmplat în acele temniţe, în şcoli nu se învaţă despre asta. Regizoarea Victoria Baltag a creat un lungmetraj după 10 ani de muncă.
Ion Caramitru şi Victor Rebenciuc alături de alte personalităţi nu doar că au jucat în film, dar au contribuit şi cu donaţii. Au oferit obiecte personale care să fie vândute la licitaţie.
Rareş Lucaci, unul dintre actorii filmului, nu ştia nimic despre experimentul Piteşti când a început proiectul. A rămas însă pentru totdeauna marcat.
Lungmetrajul „Experimentul Piteşti” se lansează în toamnă şi va putea fi văzut în România şi în străinătate. Victoria Baltag crede că acest proiect poate distruge un cerc istoric dureros, poate comemora, pedepsi trecutul şi salva viitorul.
doamnei Elena Gheorghe a Chitei (Chiței), sau preotului Vasile Țifescu, pentru Elena foastă Creangă, la comuna Galu, din județul Neamț, plasa sau plaiul Muntele (prin poșta rurală).
La satul Galu. Grabnic.Iași, 1883, august 30
Dragă soră Elenuță,
Ni s-a umplut sufletul de bucurie, aflînd că ești sănătoasă și că te ocupi cu gospodăria. Dorim să fii sănătoasă și fericită, în unire cu cumnățelul nostru, soțul ce ți l-a dat D-zeu! Află, dragă, că și noi suntem sănătoși din mila lui D-zeu! Și tare ași dori să te văd și să vă văd. Eu nu am fost în astă-vară pe la Neamț. Numai Maria lui Zahei a fost. Despre partea de loc din Humulești mă întrebi? Cred că nu aveți gind să vă mutați acolo. Să nu crezi că ț-a răpi cineva dreptul, cît vom trăi noi. Mihalache și Tinca nu pot să aibă mai mult decît li se cuvine. Dar lasă-i să ție casa în bună stare și să se folosească de venitul ei, decît a ședè pustie și s-or folosi străinii. Vă sărut cu drag și doresc să ne vedem.I. Creangă
Elenuță, tare ași vrè să am vro 20 de coți sumani de noaten, buni pentru un suman pentru mine. I-ași plăti cît de scump, numai să-i am. Scrieți-mi, dacă s-ar găsi, să vă trămit banii. Mi-aș face chiar acum o manta pentru iarnă din sum[an] de noaten. Mai scriiți-ni cum vă aflați.
Vreau să aduc mulţumiri dumnezeiescului Labirint de efecte şi cauze Pentru diversitatea făpturilor Care alcătuiesc acest univers neobişnuit, Pentru raţiune, care nu va înceta să viseze La un plan al labirintului, Pentru chipul Elenei şi stăruinţa lui Ulise, Pentru dragoste, care ne îngăduie să-i vedem pe ceilalţi Aşa cum îi vede Dumnezeu, Pentru tăria diamantului şi apa curgătoare, Pentru algebră, palat de cleştar desăvârşit, Pentru monedele mistice ale lui Angelus Silesius, Pentru Schopenhauer, Care a dezlegat probabil taina universului, Pentru strălucirea focului Pe care nici o fiinţă omenească nu-l poate privi fără o veche uimire, Pentru mahon, cedru şi santal, Pentru pâine şi sare, Pentru misterul trandafirului Care dăruieşte culoare fără să o vadă, Pentru câteva seri şi dimineţi din 1955, Pentru vajnicii văcari ai pampei Care mână cirezile în revărsat de zori, Pentru ceasul dimineţii la Montevideo, Pentru arta prieteniei, Pentru ultima zi a lui Socrate, Pentru cuvintele care s-au spus într-un asfinţit De pe o cruce spre altă cruce, Pentru acel vis al Islamului care a cuprins O mie de nopţi şi încă una, Pentru acel alt vis al iadului, Cu un turn de foc ce purifică Şi sfere de slavă Pentru Swedenborg, Care stătea de vorbă cu îngerii pe străzile Londrei, Pentru râurile tainice şi străvechi Care se adună în mine, Pentru limba pe care, cu veacuri în urmă, am vorbit-o în Northumbria, Pentru spada şi harpa saxonilor, pentru mare, care este un pustiu strălucitor Şi o mulţime de lucruri pe care nu le cunoaştem Şi un epitaf al vikingilor, Pentru muzica verbală a Angliei, Pentru muzica verbală a Germaniei, Pentru aur, care străluceşte în versuri, Pentru strălucitoarea iarnă, Pentru numele unei cărţi pe care n-am citit-o: Gesta Dei per Francos, Pentru Verlaine, nevinovat precum păsările, Pentru prisma de cleştar şi greutatea de bronz, Pentru dungile de pe blana tigrului, Pentru înaltele turnuri din San Francisco şi de pe insula Manhattan, Pentru dimineţile din Texas, Pentru sevilianul care a redactat Epistola Morală Şi al cărui nume, cum el şi-a dorit-o, a rămas necunoscut, Pentru Seneca şi Lucan, din Cordoba, Care, înainte de a exista spaniola, au scris Toată literatura spaniolă, Pentru geometricul şi vitejescul joc de şah, Pentru ţestoasa lui Zenon şi harta lui Royce, Pentru mirosul medicinal al eucalipţilor, Pentru limbaj, care poate simula cunoaşterea, Pentru uitare, care anulează ori modifică trecutul, Pentru obicei, Care ne repetă sau ne confirmă ca o oglindă, Pentru dimineaţă, care ne dăruieşte iluzia unui început, Pentru noapte, pentru întunericul şi astronomia ei, Pentru curajul şi fericirea celorlalţi, Pentru patrie, simţită în floarea de iasomie Ori într-o spadă veche, Pentru Whitman şi Francesco dAsisi, care au scris acest poem, Pentru faptul că poemul este inepuizabil Şi se confundă cu suma făpturilor Domnului Şi nu va ajunge niciodată la ultimul vers Şi este mereu altul, potrivit oamenilor, Pentru Frances Haslam, care a cerut iertare fiilor săi Pentru că murea atât de încet, Pentru minutele ce precedă somnul, Pentru vis şi moarte, Aceste două comori ascunse, Pentru darurile lăuntrice pe care nu le pomenesc, Pentru muzică, tainică formă a timpului.
Traducere de Andrei Ionescu, din vol Poezii – Editura Polirom, 2017
Sub genericul Amprente și voci, profesorul Florea Firan a publicat recent la editura Scrisul Românesc două volume cu studii de istorie și critică literară, în care prezintă scriitori de primă mărime din literatura română prezentați monografic, încât lectura îți aduce în față profilul de creator al fiecărui autor cu ceea ce are mai valoros și mai reprezentativ. În Cuvântul introductiv, autorul precizează de fapt că a urmărit „un segment polifon al culturii române printr-o selecție de creatori care și-au pus într-un fel sau altul amprenta asupra timpului și spațiului în care s-au manifestat”.
Cei 81 de autori antologați, pentru care Florea Firan a desfășurat o activitate de cercetare îndelungată, sunt prezentați în sinteză, îmbinând aspecte biografice cu momente importante ale operelor, analizați din perspectiva criticii literare.
Referindu-ne la primul volum observăm că alături de scriitori contemporani, pe care i-a cunoscut în direct la diferite manifestări literar-științifice, între care Augustin Buzura, Mihai Șora, Dumitru Radu Popescu, în selecția lui Florea Firan se află scriitori din emigrație, parte dintre ei pentru prima dată analizați într-un asemenea context: Mircea Eliade (Afinități elective: M. Eliade-C. Brâncuși), Vintilă Horia (cu referire la romanul Dumnezeu s-a născut în exil și mult discutatul Premiu Goncourt), Ștefan Baciu, I. Negoițescu, Ion Omescu, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Andrei Codrescu, cu acesta Florea Firan având o convorbire Despre mișcarea Dada și Avangardism, și despre impresiile scriitorului româno-american venit la Craiova invitat la Colocviile Scrisul Românesc pe tema menționată; Anton Bibescu, dramaturg, traducător și diplomat, prieten apropiat al lui Marcel Proust, copilărind și locuind pe aceeași stradă din Paris; Anna Brâncoveanu de Noailles, Dora d’Istria, „voci emancipate care dau savoare culturii române”, cum scrie criticul Florea Firan.
Când comentează clasicii literaturii române, autorul o face din unghiuri noi și se referă la partea mai puțin cunoscută a operei acestora. Scriind despre Eminescu aduce în actualitate corespondența poetului și se referă pe larg la volumul Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle, editată de Christina Zarifopol, Florea Firan participând la lansarea volumului la Institutul Cultural Român din New York în 2001. „Privite în totalitate, scrisorile dintre cei doi protagoniști ne dau informații biografice, despre ei, dar și altele de ordin psihologic, cultural și literar, social sau politic, încât istoria și critica literară vor avea pe un timp lung subiect de dezbatere.” Scrisorile au desigur și o valoare de istorie literară, ilustrând momente inedite, aspecte puțin știute din viața lui Eminescu și Veronica Micle, din lumea literară a vremii, dar mai ales puternica relație dintre cei doi, despre munca extenuantă de la ziarul „Timpul”, dezvăluirea frământărilor și suferințelor poetului bolnav, despre scriitorii Iacob Negruzzi, Carmen Sylva, Caragiale. Comentând opera lui Caragiale, Florea Firan se referă la latura mai puțin cunoscută a marelui scriitor, respectiv poezia, menționând că „scriitorul și-a început activitatea literară propriu-zisă ca poet. Direcțiile principale în care stăruie sunt satira politică, cu o mare frecvență în epocă, și parodia literară”.
Pagini valoroase sunt dedicate unor personalități complexe din literatura noastră precum Titu Maiorescu, C. Rădulescu-Motru, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Al. Piru, Ovidiu Papadima. Pe unii dintre aceștia i-a cunoscut în direct, pe Al. Piru l-a avut profesor la Universitatea din București, pe Ovidiu Papadima conducător de doctorat, iar cu Zoe Dumitrescu-Bușulenga și-a susținut teza de doctorat la Institutul de Teorie și Critică Literară „G. Călinescu”.
Mai figurează în acest prim volum creatori cu „amprentă internațională”, între care C. Brâncuși, cu referire la aforismele și cugetările marelui artist, și Corneliu Baba ‒ memorialistul, cu judecăți de valoare despre artă și literatură. Ca excepție, de altfel binevenită, Florea Firan realizează un portret spiritual al Rosei del Conte, autoarea celei mai importante exegeze critice din exterior despre poetul național: Mihai Eminescu o dell’Assoluto, tradusă în românește de Marian Papahagi. Florea Firan a întâlnit-o pe distinsa profesoară la Roma în cadrul unei sesiuni științifice de la Universitatea „La Sapienza” dedicată lui Eminescu când „a avut privilegiul unei discuții extinse despre literatura și cultura română de care spunea că se simte fascinată”.
Volumul se deschide cu prezentarea lui Valeriu Anania și se încheie cu cel al lui Matei Vișniec, criteriul includerii autorilor fiind cel alfabetic, urmat de postfața Omul enciclopedic semnată de criticul clujean Constantin Cubleșan care consideră că „noua carte de incursiuni în istoria literară națională datorată domului Florea Firan, are pe lângă calitatea unei descinderi sistematice, documentare, în biografiile și operele unor mari personalități ale culturii române, și vibrația, pe care cititorii o vor simți, a unei mari pasiuni intelectuale pusă în slujba scrisului românesc dintotdeauna. Discursul critic și de istorie literară, practicat de dl. Florea Firan este unul exegetic în deplinul înțeles al cuvântului. Judecățile de valoare sunt ferme, precise și analitice, recomandându-l cu prisosință nu doar ca pe un temeinic cunoscător al fenomenului literar românesc ci și ca pe un fin degustător, de rafinament, al acestuia. În plus, au farmec aparte pasajele evocatoare ale acelora pe care i-a cunoscut personal.”
O bibliografie de referințe critice și un interviu luat de Florentin Popescu și publicat inițial în „Bucureștiul literar” pot creiona un portret semnificativ al istoricului și criticului literar Florea Firan. Volumul este ilustrat cu imagini, multe inedite, ce constituie documente de istorie culturală modernă. Cu această lucrare, judicios elaborată în două volume, Florea Firan surprinde un segment important din istoria literaturii române, cu accent pe operele scriitorilor nevoiți a-și continua din varii motive activitatea în străinătate, nucleul unei lucrări ample în pregătire intitulată Memoria emigrației.
Citisem, nu mai țin minte În ce autor, că în gura Atlanticei, cam printre gradele 50°3l’ și 5l° nord, l° și l°59’ ost, se află o insulă numită Prosta; un mic pămînt pe suprafața mării, care seamănă cu o broască țestoasă cu gîtul întins și cu gura căscată, de parc-ar vrea să îmbuce trei vîrfuri de stînci de piatră ce ies din apă și care se numesc Acile. Întinderea insulei, măsurată în zbor de pasăre, ne spune geograful, este de 60.000 de hectare, cam cît moșia repauzatului logofăt Alecu Balș.
