https://blog.revistaderecenzii.com/

O creangă de aur în curte avea,
Şi Prinţul, vai, Prinţul nimic nu ştia.
Dar omul cu ochii şireţi într-o zi,
Trecu prin grădină, pe-ascuns şi-o zări.
A doua zi, iată-l la prinţul tăcut.
“O creangă de aur îţi cer împrumut”.
-O Creangă de aur? De unde să-ţi dau?
Aşa ceva n-am eu. Nici zeii nu au.
Aşa ceva nu e decât uneori,
În vrăjile goale şi-n visul din zori.”
Dar omul răspunse: -De-o aflu cumva,
Mi-o dai mie? –Bine, să fie a ta?
Nici nu sfârşi vorba pe tron,
Că omul ţâşni dintr-o dată spre pom,
Urcă şerpuind până-n vârful bătrân,
Şi vesel se-ntoarse cu creanga în sân.
O creangă de aur cu sunet vrăjit!
Stă prinţul sub pajură nedumerit,
Se uită la omul ce trece prin gard,
Sprinceana-i se-ntunecă, braţele-i ard.
Dar totu-i zadarnic, totu-i în van,
Totu-i de-acum nemernic alean.
O creangă de aur în curte avea,
Şi el, Prinţ nătâng, nu ştia, nu ştia….

https://blog.revistaderecenzii.com/

Gospodăria lui Ștefan cel Mare, ocrotită-n afară de gloria celei mai înțelepte vitejii, și-n lăuntru întemeiată pe-o țărănime cinstită, puternică și mândră, se năruie mai anevoie sub șirul de urmași slabi, ca ș-n Muntenia lui Mircea, zburdalnici și risipitori avutului de-a gata.

Bogdan, în care-și pusese Ștefan toată nădejdea, se arată stăpânit mai mult de patimile tinereții lui, decât de grijile țării. Șase ani se războiește cu polonii, pentru că nu-l vrea de bărbat sora craiului Sigismund. Și numai când îl năpădesc tătarii și-și vede țara la aman, își aduce aminte de sfatul cel înțelept al părintelui său, și trimite grabnic un sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. În ce tărie și cinste își îngrădise Ștefan țara, se lămurește din însuși cuprinsul împărătesc:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un râmător din fire născut nesățios
Aflând destulă ghindă sub un stejar stufos
A ros cât a putut
Și-apoi la rădăcină să râme-a început.
Tu surpi copacul, zise o pasăre zburând.
Ce-mi pasă, râmătorul răspunse grohăind,
El fie ori nu fie, nici vreau să mai gândesc:
Eu caut numai ghindă, la care lăcomesc,
Fiindcă ea mă-ngrașă. – Urâte râmător
Și nemulțumitor!
I-a zis atunci stejarul, ridică-ți surla-n sus
Și vezi: că-această ghindă eu, eu o am produs.

Nerozii în orbire științele urăsc,
Când ei din a lor roduri încă se folosesc.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pânză smălțuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roșu, galben și albastru pe deasupra câmpiei dintre „casele pustii” și gropile de nisip.