https://blog.revistaderecenzii.com/

din Kitai


– după Rihaku, secolul 8 al erei noastre –

Corabia asta-i din lemn de şato, şi copastiile
din lemn de magnolie,
Muzicanţi cu flaute-n giuvaiericale
şi cu cimpoaie de aur
O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta
şi vinul nostru
Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe.
Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale,
Totuşi Sihastrul are nevoie
Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii noştri
Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări.
Cu soarele şi luna de pe el atârnă
Poemul în proză al lui Kuţu.

Palatul cu terase al lui King So
e-acum doar un deal pleşuv,
Dar eu zgârâi cu tocul pe-acest şlep
Făcând să tremure cele cinci vârfuri de ancoră
Şi mă bucur de-aceste cuvinte
ca de bucuria ostroavelor albastre.
(Dacă ar putea gloria dăinui de-a pururi
Atunci apele Hanului ar curge-nspre miazănoapte.)

Am lâncezit în grădina împăratului, în aşteptarea
unei porunci ca să scriu!
M-am uitat la iazul balaurului, cu apa
colorată a salcie
Oglindind aidoma obrazul cerului,
Şi-am auzit cele o sută de privighetori
cântând fără ţel.

Vântul de la soare-răsare aduce culoarea
verde-n ierbile ostrovului de la Yei-şu,
Casa în purpuri şi cea stacojie pline-s
de dulceaţa primăverii.
La miazăzi de iaz vârfurile sălciilor sunt
pe jumătate-albastre şi mai albastre,
Ramurile lor se-ncâlcesc în brumă, prefirându-se
pe zidurile de brocart ale palatului.
Lungi lăstari de viţă de câte-o sută de picioare
atârnă de pe sculptate balustrade,
Şi deasupra sălciilor, măiestre păsări
îşi cânta una alteia şi-ascultă,
Ţipând – „Kwan, Kuan”, la vântul timpuriu
şi-adulmecându-l.

Vântul se-ncolăceşte-ntr-un nor siniliu
şi se-ndepărtează.
Adie peste-o mie de porţi, peste-o mie de uşi
cântec de primăvară.
Iar împăratul este la Ko.
Cinci nori atârnă sus, strălucitori pe cerul de purpură,
Cu platoşă lucitoare, straja-mpărătească
iese din casa aurie,
Împăratu-n careta bătută-n nestemate
se duce să ia seama florilor,
Se duce către Hori să privească la cocostârcii vâşlaşi,
Se-napoiază pe drumul de la stânca Sei,
s-audă privighetorile tinere,
Căci grădinile de la Jo-run pline-s de tinere
privighetori,
Viersul lor se-mpleteşte cu flautul acesta,
Guşile lor tresaltă-n aceste douăsprezece cimpoaie.


(traducere de Ion Caraion)

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-cantecul-fluviului-poezie-id-5392/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.

Fumul căminelor, zăpăcit de bătaia crivățului, se zvârcolea pe loc și, ca și cum ar fi fost sorbit de vetre, se prăbușea îndărat pe gâtul coșurilor. Mahalaua înțepenise îngropată în troiene.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Gheorghe Nicoară, călăraș cu schimbul, și frate-său, un băiețandru căruia nu-i mijise mustața, veniseră să adape caii în Siret. Cum coborau spre vad, băiatul spuse:

— Ia te uită, bădiță, colo, sub mal, ce buștean a adus apa!

https://blog.revistaderecenzii.com/

O vulpe de ani mică, însă de minte mare,
Și care meseria abia ș-o începuse,
Pentru înîiași dată văzu din întîmplare
Un cal, dobitoc falnic, ce ea nu mai văzuse.
Așa după ce vreme destulă privește,
     Plină de mulțumire
     D-acea descoperire.
Pe cumătrul lup caută, și-i zice : „Te gătește
Să mergem împreună acilea la un loc,
Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc:
Ce știi cum se întîmplă ? poate să-ți iasă bine.“
Lupul rînjind răspunse : „Să se lupte cu mine,
Și să vezi jucărie ! Însă ia-ncepi să-mi spui,
Ce fel de gură are, cum e făptura lui ?“
„O ! Pentru astă dată să fiu iertată,
Îi zise doamna vulpe, eu îți spui ce-am văzut,
Dar ca să fac portreturi, zugrav nu m-am născut ;
Și, după cum știi singur, sînt foarte nenvățată.“
     Vorbind așa-ntre ele
     Dobitoacele mele
     Îndată au sosit
     La locul cel dorit.
     Calul cît le zărește
     De fugă se gătește,
     Căci vizita lupească
     Nu vrea s-o primească
     Și nici n-avea dorință
     Să facă cunoștiință.
Dar vulpea cu iuțeală îi iese înainte
Și cearcă să-l încurce prin aceste cuvinte :
„Stăpîne ! D-avem voie și de găsești cu cale,
Noi, cele prea plecate slugi ale dumitale,
Am avea-o de cinste să-ntrebăm cine ești,
Care îți este neamul și ce fel te numești.“
Calul, ce cu lesnire gîndul lor îl pătrunde,
Fără a pierde vreme, să-ntoarce și răspunde :
„Cît pentru mine, zise, vă spui că nu știu carte;
Căci familia noastră, fiind cam scăpătată
Și neavînd mijloace, la școală nu m-a dat ;
Dar a domnului lup, și mare, și bogată,
Mai mult decît o carte nescrisă l-a-nvățat.“
Lupul, umflat în sine de lauda vulpească,
Veni pînă aproape, numele să-l citească.
Calul, care sta gata, cu un picior în vînt,
Îi dă o lovitură și-l culcă la pămînt.

     Deslușit ne dovedește
     Fabula ce am văzut
     Că-nțeleptul se ferește
     De orice necunoscut.

„România“, 5 Martie 1838

https://blog.revistaderecenzii.com/

Scăpătase soarele. Bogăția de grâu, orz, ovăz și mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte și țepoase, încărcate cu bob mare și greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi și dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi și movilite în clăi.

Dar, înainte de vreme, secerătorii mânau năvală spre bordeiele lor, iuțind boii cu coada ascuțită a furcilor. Bătrâni, însurăței cu nevestele care își târăsc copiii de mână, luptându-se cu cei din brațe, flăcăi care pocnesc din bice, gonind înaintea lor vitele speriate, țin răzoarele și se îndeasă la drumul mare, care duce la vatra satului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum se întorsese de la târg, porunci să i se facă un ceai, îl înjumătăți cu rom, îl dădu de dușcă și se culcă. A doua zi îl găsiră mort, în pat, culcat pe o parte, cu mâna sub cap. Nici o urmă de zbuciumare, de suferință, nimic.

Slugile curții și oamenii de pe moșie se perindară, unul câte unul, pe lângă patul stăpânului, duceau mâna la gură, rămâneau câteva clipe cu ochii mari deschiși, privind mortul, apoi, făcându-și cruce, se depărtau, fără să scoată o șoaptă.