https://blog.revistaderecenzii.com/

Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Şi spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deşteptăm!
Căci dulcea-ne ţară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toţi să luptăm!

Învinge-vei oare? Nimic nu reţine
Torentul ce curge şi spre mare vine,
De însuşi împins.
Zdrobeşte odată şi lanţul sclaviei,
Iar după-aceea te dă bucuriei,
Când tu ai învins!

Vezi cine-n tăcere, pumnalu-şi găteşte!
Vezi sub aste roze c-aspida-şi târăşte
Un corp veninat,
D-aceea acuma, la arme, române!
Nimic decât lupta, alt nu-ţi mai rămâne,
Când eşti oprimat;

Când legea cea sanctă vedea-vei călcată…
O lege prin lupte ce fu proclamată!…
Nu! Nu vei tăcea;
Sub stindardul ţării, cu toţi ne vom strânge;
Călcătorii legii vor zace în sânge;
Ne vom răzbuna!

Române,-ţi trebuie, spre a te conduce,
Un cap unde mintea, mai mult va străluce,
Şi tu-l vei găsi!
Un om ce renunţă la tot pentru ţară,
Nu unul ce este o cumplită hiară
Când poate zdrobi!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/alexandru-macedonski-strigatul-inimii-poezie-id-32730/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Popor Român hai și te ridică
Inima domnească-ți este inamică!
Popor Român tu ești lănțuit,
Drepturile-ți toate, vai! Ți s-a răpit!
Nimeni nu cutează nici să-ți mai vorbească,
Tremurăm de frică-n țara Românească!

_____

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin tăria cea azură
Trecând soarele de vară,
A lui rază-așa căldură
Săgetat-au preste țară,
Că apele a unui lac
Toate-n aburi se prefac.

Deci aceste-aburele
Agiungând la-naltul lor,
Uitând chiar, ca inimi rele,
Cui datoare-s cu noroc,
S-aduna, se îndesa,
Ca-nchegându-se în nor
Doar să poată-ntuneca
Pe-a lor binefăcător.

Însă-atuncea dreptul soare
La-ngiosita cea estime
Zisu-i-au: Uitat-ai oare
Cum agiuns-ai la-nălțime?
Pentru-asemenea trufie
Vei simți a me urgie!

Deci îndată a sale rază
Cu putere scânteiază,
Norul, umbra au pierit,
Negura iar se desface,
Și de unde s-au suit
În tinos lac iarăși zace.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin fereastra murdară, îngustă cât palma, de-abia pătrunde în odaie lumina sură, bolnavă, a zilei întunecoase de toamnă. Doi oțetari își frământă, mai încolo, smocurile de flori uscate, și arareori vântul rătăcește câte o picătură de ploaie în geamuri — picături mari, smulse din norii groși, îmbibați de apă, ca niște bureți. Pe ulița pustie sună, când și când, pe pietrele colturate ale trotuarului, călcâiele vreunui trecător grăbit.

În odaie de-abia se zărește. Bagdadia plecată într-o parte apasă deasupra ușei ce s-a scufundat, lăsându-și un colț mai sus. Soba goală, în harul căreia vântul se zbate ca o pasere prinsă, împrăștie parcă frig. În mijloc o masă și un scaun. În fund, lângă perete, un pat, în care Ion Rujniță, fostul paracliser la biserica Vulpe, zace de două luni. Bătrânul stă ghemuit supt cergă, cu capul înfundat în pernă. Are înfățișarea stinsă a bolnavilor, obrazul învelit de barba mare, netunsă; buzele subțiri, albicioase; ochii înfundați sticlesc ca două lumini de candelă.