Vasul-fantomă. Proză de Dimitrie Anghel

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mergeam cu un prieten într-un scăpătat de soare.

Zurgălăii sunau încet și, cum o melancolie fără de voie ne cuprinsese pe amîndoi, nu mai spuneam un cuvînt. Vezeteul singur, îndemnîndu-și caii, scotea din cînd în cînd sunete guturale, fluierături semnificative, cuvinte alături de graiul nostru, pe care le sublinia cînd cu o lovitură de bici, cînd cu o plesnitură de hăț, cînd cu o invectivă plină de virilitate.

Caii fluturau din cap, ciuleau urechile, schimbau trapul în galop ori își încetineau mersul pe nesimțite, revenind la pasul uniform, după cum erau și îndemnurile celui ce le înțelegea graiul și le știa puterile. Alături pe drum, cînd pe dreapta, cînd pe stînga, umbra lor ca alți cai imaginari se înhăma și ea în umbre de hamuri și, bătute de umbra biciului, ne întovărășea pretutindeni.

Continuă să citești

Moș Iosif. Proză de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Astfel cum ședea pe scaunul lui, plecat cu pieptul înainte, fiindcă scaunul n-avea spate și sprijoane, cu mâinile căzute cruciș peste genunchi, fruntea lui puternic lucrată căpătă prin acea poză aplecată un fel de arătare adâncită, părul prin poziția asta era urcat în sus, parte cădea fără ordine peste tâmple unele vițe umpleau fruntea cu argintul lor mătăsos, parte se mai ținea urcat, dară înfoiat în vechea lui ordine. Ochii, adânciți în boltiturile lor, păreau a fixa un punct sub încrețitele sprâncene, buzele gurii se umflase crețe în meditațiune, iară barba îndoită de aplecarea pieptului își răstea în sus capătul stufos și argintiu, dând întregii fețe o arătare nemulțumită și rebelă. Lumânarea subțire și încolăcită de ceară arămie care sta lipită de masa plină cu cărți deschise întindea mucul negru și crestat și lumina roșie și turbure în cămară, abia ajungând icoanele călugărești de pe pereți, adâncind umbrele din fața visătorului zahastru și îngălbenind părul său cel alb și trăsurile cele bătrâne a feței. Mâna mică și păroasă întorcea, cu degetul muiat, paginile unse aăleî unui manuscript grecesc de astrologie zugrăvit cu cercuri și figuri geometrice roșii. Literele începătoare ale fiecărui capitol erau ca de tipar și roșii… Ce căta el în acea carte? Adesea nimerea între foi zăloage de mătase cadrilată ori verde, acolo-și oprea privirea mai multă vreme, apoi iar întorcea și scria cifre pe o hârtie, însă bisericește — adică cu slove; o tăcere adâncă era în cămară și numai pana cea veche de gâscă scrâșnea pe hârtia vânătă și grunzuroasă ori suna izbită de călămările pline c-o cerneală cleioasă și oțetită. În urmă el închise manuscriptul vechi, plin de note marginale scrise foarte mic și legat în pergament; îl aruncă cu nemulțumire peste o claie de cărți și-și netezi barba cu expresia unei profunde neîndestulări cu sine însuși.

Continuă să citești

Colibriul. Poem de Leconte de Lisle

https://blog.revistaderecenzii.com/

Colibriul verde, rege pe coline,
Văzând greaua rouă și un soare blînd,
Strălucind în cuibul tors din ierburi fine,
Raze răcoroase-n aerul vibrând,

Zboară la izvorul apelor vecine,
Unde-n bambus marea vuietul și-a frânt,
Unde-asoka roșă, cu-adieri divine,
Înflorește-n inimi jilav fulger; vânt,

Către floarea de-aur se coboară-n poză:
Dragoste atâta bea din cupa roză,
Până îl ucide, neputând s-o sece –

Pe-a ta gură pură, prea-iubită, scut,
La fel al meu suflet moare și petrece,
Parfumând-o, grabnic, primul meu sărut.

(traducere de Savin Badea)

Sursa: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/13930260/Colibriul

A patra Parcă. Proză de Dimitrie Anghel

https://blog.revistaderecenzii.com/

Harnice, posomorite și sinistre torc cele trei surori la lumina lividă a opaițului ce le luminează. Severă ține una în mîna-i vestejită furca fatală, cu lîna albă și neagră din care scapătă un fir de întuneric și altul de lumină ; cu luare-aminte învîrtește cealaltă fusul neastîmpărat pe care vine să se cercuiască firul; implacabilă și nerăbdătoare așteaptă ce-a de-a treia cu ascuțita-i foarfecă gata să întrerupă deșirul.

Continuă să citești

Erostrat. Fabulă de Gh. Asachi

https://blog.revistaderecenzii.com/

Era seară și-ntre nouri soarele s-acufunda,
Când din Efes tot poporul de la giocuri se-nturna;
Cuprins încă de plăcerea a priveleștei frumoase,
Vorovea despre minunea luptelor mult maiestroase;
Deodată, prin tuneric, ceriu-n giur au scăpărat;
Tot poporul stă pe loc
Și-nturnând spre Efes ochii, templul cel mai minunat
Îl văzu cuprins de foc.
Îndărăpt aleargă iute, spăriet acel popor,
Ca să afle d-unde-i focul, ca să deie agiutor.

Continuă să citești