La curtea cuconului Vasile Creangă. Proză de Mihai Eminescu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe când țara de jos a Moldovei e semănată numai de coline care, arate primăvara, par, cu brazdele lor răsturnate în soare, niște mușunoaie mari și negre, în țara de sus colinele devin dealuri și văile -r âpe. Cei dintâi înalță coaste albe și neroditoare de lut, pin râpile adânci cresc ierburi mari și nepăscute, pietre grunțuroase dar fără consistență se văd clădite ca pereți în huma cenușie și umedă și prin adâncituri de bălți și pâraie leneșe se așează pe grunzurii pământului o salitră albă și strălucitoare ca bruma. Spata dealurilor e adesea întinsă, șeasă ca palma și de o productivitate mare și regulată, de aceea adevăratul grânar al Moldovei rămâne țara de sus. În văi și deasupra râpilor neroditoare stau risipite satele, pe planul dealurilor, arătura. O deosebire de la această regulă face însă valea Siretului și a Sucevei care, prin perspectiva sa frumoasă, prin mândra depărtare a dumbrăvilor sale și prin acea întinsoare molatecă și strălucită sub o boltă ce pare menită a fi etern albastră, pare un rai pământesc.

Continuă să citești

Strigătul inimii – Alexandru Macedonski

https://blog.revistaderecenzii.com/

Avântă-te, suflet, prin dulce cântare
Şi spune la lume, când este trădare,
Ca s-o deşteptăm!
Căci dulcea-ne ţară trădată greu este;
Române, la arme! Poetu-ţi dă veste,
Cu toţi să luptăm!

Învinge-vei oare? Nimic nu reţine
Torentul ce curge şi spre mare vine,
De însuşi împins.
Zdrobeşte odată şi lanţul sclaviei,
Iar după-aceea te dă bucuriei,
Când tu ai învins!

Vezi cine-n tăcere, pumnalu-şi găteşte!
Vezi sub aste roze c-aspida-şi târăşte
Un corp veninat,
D-aceea acuma, la arme, române!
Nimic decât lupta, alt nu-ţi mai rămâne,
Când eşti oprimat;

Când legea cea sanctă vedea-vei călcată…
O lege prin lupte ce fu proclamată!…
Nu! Nu vei tăcea;
Sub stindardul ţării, cu toţi ne vom strânge;
Călcătorii legii vor zace în sânge;
Ne vom răzbuna!

Române,-ţi trebuie, spre a te conduce,
Un cap unde mintea, mai mult va străluce,
Şi tu-l vei găsi!
Un om ce renunţă la tot pentru ţară,
Nu unul ce este o cumplită hiară
Când poate zdrobi!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/alexandru-macedonski-strigatul-inimii-poezie-id-32730/

Informații culturale

https://blog.revistaderecenzii.com/

*Muzeul Național al Literaturii Române organizează conferința „Urmuz – între Cosmogonie ironică și Apocalipsă burlescă”, susținută de Petre Răileanu, și la conferința „Urmuz princeps”, susținută de Cosmin Pană – ora 17:00, Str. Nicolae Crețulescu nr.8

*Steve Vai (chitarist, compozitor, solist și producător american) revine la București cu un concert electrizant ce va avea loc la Sala Palatului de la ora 19:00.

Continuă să citești

Zâmbet de baracudă. Proză de Mariana Palaghia

https://blog.revistaderecenzii.com/

Zâmbet de baracudă

M-am reîntâlnit recent cu el, accidental, ceea ce m-a făcut să realizez instantaneu că de ani buni viaţa ne-a îndepărtat. Şi chiar dacă nu i-am simţit lipsa în tot acest timp, paradoxal, m-am bucurat cumva de regăsirea cu „zâmbetul de baracudă” ca de cea cu un prieten demult uitat. Am redescoperit expresia într-o carte pe care o citeam şi mi-am reamintit de ea şi de contextele diverse ale unui astfel de „zâmbet” hâtru.

Pentru cei care nu cunosc peştii decât sub formă de conservă sau preparat culinar, baracuda este un răpitor de apă sărată destul de feroce şi agresiv care nu se sfieşte să atace omul. Ajunge chiar şi la doi metri lungime şi datorită mandibulei sale ceva mai lungi decât restul capului, dă senzaţia că în permanenţă zâmbeşte – doar că, evident, acest „zâmbet” nu prevesteşte nimic bun, ci dimpotrivă…

Puteţi să credeţi despre mine că sunt sadică, ori masochistă – dar mie nu îmi displac astfel de zâmbete ocazionale… În primul rând pentru că de regulă ele apar la persoane puternice, care nu se sfiesc să arate ce gândesc – ceea ce eu cred că este o calitate, nu?

Apoi, viaţa mi-a demonstrat că astfel de zâmbete la oameni denotă mai degrabă (auto)ironie decât răutate, un simţ al umorului deosebit – nu neapărat cruzime. Da, sunt şi excepţii, sunt şi extreme, dar personal nu am avut de-a face cu ele, aşa că pe mine „zâmbetele de baracudă” mă amuză copios. Şi adeseori am avut de-a face cu ele, fie că le-am primit sau chiar le-am oferit…

Pentru că aşa cum mâncarea este insipidă fără sare şi piper, la fel, viaţa mi se pare anostă fără un pic de ironie, persiflare sau provocare. Şi ce alt mod mai interesant de a le „împacheta” -ar putea fi, decât un „inocent” „zâmbet de baracudă”? L-aţi încercat vreodată?

Soarele și negura. Fabulă de Gh. Asachi

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin tăria cea azură
Trecând soarele de vară,
A lui rază-așa căldură
Săgetat-au preste țară,
Că apele a unui lac
Toate-n aburi se prefac.

Deci aceste-aburele
Agiungând la-naltul lor,
Uitând chiar, ca inimi rele,
Cui datoare-s cu noroc,
S-aduna, se îndesa,
Ca-nchegându-se în nor
Doar să poată-ntuneca
Pe-a lor binefăcător.

Însă-atuncea dreptul soare
La-ngiosita cea estime
Zisu-i-au: Uitat-ai oare
Cum agiuns-ai la-nălțime?
Pentru-asemenea trufie
Vei simți a me urgie!

Deci îndată a sale rază
Cu putere scânteiază,
Norul, umbra au pierit,
Negura iar se desface,
Și de unde s-au suit
În tinos lac iarăși zace.

Comoara. Proză de Emil Gârleanu

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prin fereastra murdară, îngustă cât palma, de-abia pătrunde în odaie lumina sură, bolnavă, a zilei întunecoase de toamnă. Doi oțetari își frământă, mai încolo, smocurile de flori uscate, și arareori vântul rătăcește câte o picătură de ploaie în geamuri — picături mari, smulse din norii groși, îmbibați de apă, ca niște bureți. Pe ulița pustie sună, când și când, pe pietrele colturate ale trotuarului, călcâiele vreunui trecător grăbit.

În odaie de-abia se zărește. Bagdadia plecată într-o parte apasă deasupra ușei ce s-a scufundat, lăsându-și un colț mai sus. Soba goală, în harul căreia vântul se zbate ca o pasere prinsă, împrăștie parcă frig. În mijloc o masă și un scaun. În fund, lângă perete, un pat, în care Ion Rujniță, fostul paracliser la biserica Vulpe, zace de două luni. Bătrânul stă ghemuit supt cergă, cu capul înfundat în pernă. Are înfățișarea stinsă a bolnavilor, obrazul învelit de barba mare, netunsă; buzele subțiri, albicioase; ochii înfundați sticlesc ca două lumini de candelă.

Continuă să citești