Se face seară şi orizontul coboară. Oraşul îşi ridică un cartier spre lună. E un sunet de fier, de cabluri întinse. Umbrele oamenilor încep să apună.
Când ridic braţul, umbra lui ascuţită izbeşte capătul străzii de unde vii, necunoscut, de parcă-aş fi zvârlit la întreceri o lance pe care o primeşti nepăsător în scut.
Eşti sufletul de metal al oraşului. În amurguri apari în pieţele ovale: – Cetăţeni, s-a făcut seară. Încep serbările! (Braţele tale bărbăteşti par două macarale)
Te-ntâlnesc uneori, când mă-ntorc de la lucru. Gândurile izbesc în stele şi ele răsună. De-a lungul stâlpilor zvelţi, când mă-ntorc de la lucru, un cartier al oraşului se ridică la lună.
Nu te recunosc niciodată de la prima privire; iei mereu un alt chip. Azi mi-apari ca o schelă îndrăgostită de tainicul zenit.
Mai deunăzi eram la Galați și pentru ca să-mi treacă de urât și să mai aflu câte ceva, am ieșit să mă plimb la port. Norocul a voit ca să întâlnesc îndată pe un vechiu amic al meu, pe care de mult nu-l văzusem și să petrec cu dânsul câteva ore foarte plăcute. Amicul meu este un neguțător din partea locului, om foarte considerat și foarte iubit de toată lumea, fiindcă el, prin munca sa, și-a câștigat o avere însemnată, de care se bucură, făcând bine cui poate; iar firea lui este așa de veselă și de glumeață încât cu dânsul nu poate cuiva să i se urască. Știe să spună și să descrie o mulțime de lucruri pe care însuși le-a văzut și le-a învățat în numeroasele sale călătorii; căci, fiind de părinți din Galați, el, de tânăr s-a înrolat ca matroz pe o corabie englezească și, cutreierând toate țările și toate mările lumii, s-a ales pănă în sfârșit cu multă minte, sănătate, avere și voie bună. Astfel este amicul meu domnul Stancu Poloboc, cu care mă primblam mai deunăzi pe portul Galaților.
Nopții adânci nu-i mai sunt în robie. Sufletu-mi în nemurire, uimit, vrea să fie, Peste spațiu și timp el ascultă și știe A veșniciei melodie! Nu noapte și chin, nu zi și bucurie E-a veșniciei melodie, Și de când sunt atent la veșnicie Nu mai simt nici chin, nici bucurie.
Povestim și cântăm de-acel conte cu drag Ce-odat locuit-a castelul, Azi când un nepot al fericelui moșneag Îl face pe însurățelul. Fusese acela în sfântul război, C-onoare luptase pin multe nevoi; De pe cal când se dete întors înapoi Găsi cetățuia lui susă Dar slugile, averile dusă.
1795 – S-a înființat „Biroul de longitudini”, cu sediul la Paris, având drept scop de a sprijini progresul astronomiei și aplicațiile acesteia în navigație, geografie și geodezie.
A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost nici nu s-ar povesti. A fost odinioară un împărat care avea trei fete, dintre care cea mai mare era frumoasă, cea mijlocie și mai frumoasă, iar cea mai tânără Ileana atâta de frumoasă încât și Sfântul Soare se oprea în cale, ca s-o vadă și să se desfăteze de frumusețea ei. Într-o zi împăratul primi carte și veste de la vecinul său împărat mare și puternic, cum că, iaca, nu e bine, și are să se bată cu dânsul pentru o mare pricină împărătească. Împăratul se puse la sfat cu bătrânii țării și, când văzură cum că nu e încotro, porunci voinicilor să încalece pe armăsari, să-și apuce armele și să se pregătească de bătaia cea grozavă ce-avea să se facă și să fie. Mai înainte de a încăleca și el însuși, împăratul chemă pe fiicele sale la sine, le grăi vorbe blânde și părintești și dete apoi la fiecare câte o floare frumoasă, câte o păsărică veselă și câte un măr fraged.
În arcane de pădure întuneric ce spăimântă. Frunza tace lângă frunză și copac lângă copac; Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac – Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure vijelie ce spăimântă, Trăsnet roșu ce-nfășoară și surpare de potop; Pentru ce e armonia o mânie fără scop, Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
În arcane de pădure grozăvie ce spăimântă, Aurora-ntârziată nu s-arată sub frunziș, Întunericul în cale i s-a pus în curmeziș – Dar privighetoarea cântă, dar privighetoarea cântă.
pe vremea când chiar și dobitoacele ajungeau să se facă domni și boieri aci pe pământ…, a fost un pui de leu, mândru și frumos, carele, fiind el din viță de domni, fiarele și lighioanele îl aleseră pe dânsul ca să fie peste ele mai mare, și de aceea îi și ziseră Leonilă împărat.
Copil cu părul brun. Blând frig de seară Se-ntunecă de rugi și-amin, și-n ramă De floarea-soarelui, un roșu-n ceară, Surâsul Afrei, sur zăduf și teamă.
Monah cu rasă-albastră în acele Vitralii o vedea smerit pictată, Și azi urmându-l în dureri, când stele Ea-i nălucește-n sânge câteodată.
Sfârșit de toamnă; șocul în muțenii. Atinge frunte-a ploii-albastră-urnire, Năframă grea de păr pe-o năsălie.
Din pomi cad fructe putrede; bejenii De păsări negrăite-s, întâlnire Cu muribunzi; ani grei or să fie.
