https://blog.revistaderecenzii.com/

Muzica e ce-i mai frumos în viață, mai frumoasă decât banul”, zice o vorbă spaniolă. Pentru că iată, muzica ne însoțește de la naștere până la moarte mereu, conștient sau inconștient. Ne-au legănat brațele mamei în timp ce cânta un cântec de leagăn, am fredonat îndrăgostiți la tinerețe, ne-a alinat muzica în clipele de singurătate, ne-a motivat la muncă, am identificat-o cu despărțirile și-am simțit-o mereu prezență în freamătul vieții noaste de zi cu zi. Chiar și atunci când nu fredonăm sau nu ascultăm un disc sau un concert, percepem muzica clipelor, a tăcerilor, a splendorilor naturii, a universului. Dar cuvintele? Pe ce loc sunt ele în viață, oare? Nu-s ele primele magii care fac să comunicăm și exprimăm de-a lungul vieții? În epoca romantică exista îndemnul spre cuvinte: Scrieți, băieți, numai scrieți! La fel cum mai târziu George Călinescu adresa femeilor rugămintea de-a scrie iubiților, stimulându-i astfel pe artiști și creatorii de opere. Talentul merge mână-n mână cu entuziasmul și elanul, iar cuvintele au format dintotdeauna o frescă emoționantă a momentelor literare, publicațiilor, declarațiilor, discursurilor din istoria publică și cea personală. Cine nu-i impresionat de cuvânt? Sunt desigur și cei din specia celor cu bani, insensibili la artă și cuvânt, din zone bogate susceptibile de pragmatism, în sensul sec, non-artistic. Simplicitatea primitivă nu mai e posibilă azi nici în cupluri, exprimarea prin cuvânt într-o formă sau alta se exercită ca un liant.