https://blog.revistaderecenzii.com

– Când zăcea în fășii în poala mamei, își întindea mâinile după soare vrând să smulgă strălucirea lui rotundă de pe ceriu. Și zarea nu i-a răspuns niciodată.
– Când a făcut întâii pașii, văzu pâine în mâinile unui copil. Și ș’a întins mâinile după pâne… Dar nu i-au dat-o.
– Când a’nceput să simtă chemarea florilor și adâncul rost al cântecului binefăcător, ș’a întins mâinile după o floare. …Dar spinii florii l-au respins și a simțit săgeata durerii dintâi în inimă, era durerea leului alungat din vizuini.
– Când îi crescu credința și dorul de luptă, își întinse mâinile după argintul răsplătirilor și după aurul biruinței. Și l-au alungat, l-au bătut, l-au chinuit.
– Omul care-și întindea mâinile și niciodată n[-]a cules decât lacrămi și blesteme, și niciodată n-a putut râde fericit.
– Și trist și obosit, bătrân și chinuit, ș-a întins mâinile plângând după soare… și soarele s’a desprins de pe ceriu, a căzut în brațele-i micșorat de cădere ca un măr, și omul care își întindea mâinile totdeauna înzadar… simți că i-se deschide noaptea, ca să se cufunde în ea, ținând strâns la sânu-i, soarele – măr.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cu legănări abia simțite și ritmice, încet-încet,
Pe pajiștea din fața casei, caișii, zarzării și prunii,
Înveșmîntați în haine albe se clatină în fața lunii,
Stînd gata parcă să înceapă un pas ușor de menuet.

Se cată ram cu ram, se-nchină, și-n urmă iarăși vin la loc,
Cochetării și grații albe, și roze gesturi, dulci arome,
Împrăștie în aer, danțul acesta ritmic de fantome,
Ce-așteaptă de un an de zile minuta asta de noroc.

Ce e de spumă, sus pe ramuri, se face jos de catifea,
Și astfel umbrele căzute pe pajiște par mantii grele
Zvîrlite de dănțuitorii ce au rămas numa-n dantele,
În parcul legendar în care s-a prefăcut grădina mea.

https://blog.revistaderecenzii.com

Uite, primăvara reînvie și toți pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau să ne plimbăm și noi. Poate crezi în declarații de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobilă cu ciucuri înflorește.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojește.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dinții tăi – clape de pian.

https://blog.revistaderecenzii.com

Încercat-am să înţeleg de unde vin lacrimile şi m-am oprit la sfinţi. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar şti? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinţi au intrat ele în lume; dar fără ei nu ştiam că plângem din regretul paradisului. Aş vrea să văd o singura lacrimă înghiţită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinţii n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.

Lacrimi-si-sfintiNu e posibilă o apropiere de sfinţi prin cunoaştere. Numai când trezim lacrimile adormite în străfundurile noastre şi cunoaştem prin ele înţelegem cum cineva a putut fi om şi nu mai este.

https://blog.revistaderecenzii.com

Eu nu pun degetul la gură, nu mă sfiesc,
Cu gingăşie egală mă-ndrept către cele din pântec
ca înspre cele din cap şi din inimi,
Împreunarea vă spun că-i la fel de solemnă ca
moartea.
Cred în carne şi în pofte,
Să văd, să aud, să ating toate aceste minuni, şi
fiecare părticică din mine e o minune.
Pe dinafară şi pe dinăuntru sunt dumnezeiesc şi
sfinţesc orice lucru pe care-l ating sau
care mă atinge,
Mirosul subsuorilor mele-i mai îmbălsămat ca orice
rugăciune,
Capul meu stă mai sus decât orice biserici şi biblii
şi crezuri.
Dacă aş adora vreun lucru mai mult decât altul acela ar fi
unicitatea trupului meu, sau a părţilor lui,
Tipar nevăzut al fiinţei mele, tu eşti acela!
Margini umbroase şi odihne, voi sunteţi!
Eşti tu, cuţit de plug al tăriei bărbăteşti!
E orişice mădular care mă pune în valoare!
Tu sângele meu roşu bogat! Şi tu, sângele meu alb,
esenţă palidă a vieţii mele!
Piept apăsat pe pieptul altora, eşti tu!
Tu, creierul meu şi voi, circumvoluţiuni oculte!