1901 – S-a născut fizicianul italian Enrico Fermi, laureat al Premiul Nobel în 1938. El a condus lucrările de construcție a primului reactor nuclear la Universitatea din Chicago și a realizat primele cercetări în domeniul fisiunii nucleare, contribuind la construcția bombei atomice în proiectul Manhattan (d.1954).
Cel mai recent volum de lirică semnat de Ștefan Melancu, Întoarcerea la real (Editura Limes, Cluj, 2025), își organizează materia poetică în cinci secțiuni — Nașterea atunci a poeziei, Vara firii, Poemele nopții, Alergarea chipului și Întoarcerea la real — alcătuind un traseu care poate fi privit ca o succesiune de stări ale conștiinței. Denumirile capitolelor anunță temele, dar și prefigurează o adevărată gramatică a volumului: nașterea cuvântului, includerea acestuia în ritmurile firii, traversarea nocturnului, căutarea chipului și, în cele din urmă, revenirea la real.
Această întoarcere nu trebuie înțeleasă însă ca o simplă revenire la ceea ce este recognoscibil sau imediat perceptibil. Realul lui Ștefan Melancu este unul filtrat prin memorie, afectivitate și imaginație. Prin arta scrisului, autorul încearcă să recupereze sensurile ascunse ale vieții, acele vibrații pe care privirea grăbită le pierde.
Prin filtrul gnoseologic și metodologic propus în lucrările antropologice ale lui Nicolae Panea, cu precădere în volumul Gramatica funerarului (Editura Etnologică, București, 2026), conceptul de „gramatică” depășește accepțiunea strict lingvistică, transformându-se într-o veritabilă categorie sintagmatică a socio-antropologiei culturii. În această grilă de citire, „gramatica” desemnează ansamblul de reguli structurale, coduri semiotice și prescripții ritologice care guvernează, ordonează și validează manifestarea empirică a gesturilor thanatice.
Dezvoltarea acestei premise comportă trei direcții analitice fundamentale. Codificarea practicilor și morfologia gestului ritologic. Așa cum o limbă naturală folosește o morfologie și o sintaxă pentru a genera discursuri inteligibile, spațiul ritualic funerar activează un „alfabet” al practicilor corporal-comportamentale (bocetul, gestica doliului, orientarea spațio-temporală a corpului neînsuflețit, manipularea obiectelor rituale). Aceste reacții și gesturi sunt invariante formale investite cu valoare comunitară. Gramatica funerarului este cea care convertește emoția brută a pierderii într-un limbaj colectiv coerent, structurat și lizibil pentru membrii comunității: „Deși înspăimântătoare, moartea poate fi considerată, mai curând, ca o împlinire decât ca o pedeapsă. Ea face parte din logica senina a ciclicității vieții. De aceea, țăranul român se pregătește încă din viață ca trecerea lui în lumea strămoșilor să se facă în mod sigur, corect și fără prea multe chinuri pentru cei rămași. Această grijă pe care o are fiecare pentru pregătirile funerare vizează, pe de o parte, propria liniște sufletească, acomodarea psihică, iar, pe de altă parte, protecția celor vii. Datoria acestora față de cel plecat pe lumea de dincolo este înfăptuirea ritualului. Această datorie este esențială și nu poate fi preluată de nimeni. Neîmplinirea ei are efecte dintre cele mai nefericite, care afectează atât statutul sufletului mortului, rămas pribeag, neintegrat în lumea strămoșilor, cât și destinul neamului”.
Volumul despre Familia Pif (Editura Revers, Craiova, 2026), semnat de Dodo Niță, se plasează la intersecția dintre monografia critică și dicționarul bio-bibliografic, hibriditate structurală care îi atribuie din start un statut singular în peisajul benzii desenate autohtone și europene. Originalitatea demersului este susținută de doi piloni metodologici și tematici fundamentali. Dimensiunea empirică și caracterul de istorie orală. Spre deosebire de instrumentele lexicografice clasice, adesea tributare unei compilații de date administrative, lucrarea lui Dodo Niță se distinge prin caracterul nemijlocit al cercetării. Autorii inserați în acest corpus sunt subiecți ai unei cunoașteri directe, viva voce. Interviurile față în față și interacțiunile personale pe care autorul le-a avut cu creatorii revistei „Pif Gadget” transformă volumul într-un document de istorie orală extrem de valoros. Această abordare adaugă o încărcătură afectivă și o acuratețe a detaliului biografic care nu ar fi putut fi extrase exclusiv din surse terțiare.
