Cea mai mare nevoie de pastilele mele de fericire o am când ies în oraş la ore de vârf (şi mă apucă disperarea), pentru că Bucureştiul îţi consumă viaţa în trafic. Nici nu trebuie să fii statistician ca să calculezi cât timp din viaţă pierzi cu deplasarea prin acest oraş cronofag. Evident că sunt şi acele excepţii fericite când oamenii se pot deplasa pe jos, cu bicicleta sau cu metroul … dar marea majoritate a bucureştenilor sunt dependenţi de transportul în comun de suprafaţă sau de un autoturism, ceea ce înseamnă ore bune petrecute în trafic. Personal, am constatat că am două variante când este vorba de blocajul în trafic: să las – sau să nu las disperarea să mă copleşească – şi să caut variante. Să transform cumva pierderea în câştig. Aceasta nu este o idee originală – dacă majoritatea pasagerilor stau cu nasul in telefon, şoferii blocaţi în trafic aleg să rezolve diverse mici treburi: unii beau o cafea, sau mănâncă ceva, sau încep/continuă la telefon programul de lucru, alţii fac liste cu sarcini şi priorităţi, unele doamne se machiază …Fiecare încearcă să depăşească constructiv stresul pierderii de timp din trafic.
Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale”
* De la ora 11:00, la Sala „Ileana Berlogea” din sediul de pe Str. Matei Voievod, nr. 75-77, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” va sărbători 73 ani de existență. Evenimentul va începe cu alocuțiunile rectorului UNATC, prof.dr.univ. Liviu Lucaci, președintelui senatului, prof.univ.dr. Doru Nițescu, decanului Facultății de Teatru, conf.dr.univ. George Ivașcu și decanului Facultății de Film, conf.dr.univ. Vlad Ioachimescu. Un loc cu totul aparte în această zi aniversară, îl va constitui marcarea devenirii membru titular a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale în cadrul Agenției Universitare a Francofoniei (AUF). Vor fi prezenți: Laurence Auer, Ambasadorul Republicii franceze în România, și președintele AUF, Sorin Cîmpeanu. Din program:
Se povestește cum că odată Un derviș pustnic, om cuvios, S-amorezase, văzând o fată Cu trup subțire, cu chip frumos. Dintr-una-ntr-alta vorba aduse Și în stil neted patima-și spuse, Zicând: „Ascultă, eu te iubesc, Și pentru tine mult pătimesc”. Stilul acesta, adevărat, Nu mi se pare prea minunat; Dar pentru-un pustnic trăit departe De ale lumii valuri deșarte, Putem să zicem că nu e prost. Fata răspunse: „Poate-aș fi fost Destul de bună ca să te crez, Dar aste haine bisericești Nici n-au a face cu ce-mi vorbești; Ș-apoi de barbă mă-nfiorez”. Pustnicul nostru pe loc se duse, Își rase barba, se pieptănă, Nemțește bine se îmbrăcă, Ș-o pălărie în cap își puse. Veni la fată: „Cum ți se pare? O-ntrebă. Spune-mi, mai te-ndoiești? Vezi ce putere amorul are? Mi-am lăsat legea; alt mai voiești?” „Nu voi nimica, atunci ea zise; Credincios mie cum o să-mi fii, Când jurăminte în ceruri scrise Și a ta lege nu poți s-o ții?”
Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte. Cine-a făcut o crimă poate face mai multe.
Cucul, pasere proastă, dar plină de mîndrie, Socotind c-al său nume Este vestit în lume, Hotărî să mai facă vreo călătorie, Ca s-adune respecturi, și însuși să privească Cu ce chip îl slăvește nația păserească. Plecă: dar abia merse pînă-n vecinătate, Și găsi felurimi de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntrecea la cîntare. Stătu să le asculte: toate pe rînd cîntară, Care prost, care bine, talentul și-arătară. Iar bietei coțofene îi cerură iertare Că nu-i dau ascultare: Îi ziseră: „Taci, soro, te roagă obștea noastră: Despre cîntec, ne iartă, ești ca un cuc de proastă“. Asfel păți și cioara; în rîs ea fu luată, Și cu un cuc nemernic de toate comparată. De asemenea cinste cucul supărat foarte, Se duse mai departe; Dar oriunde mergea, Nimic alt n-auzea. În sfîrșit obosit, Și desnădăjduit, La cuibul său veni, Făr-a se mai opri. Puii cît îl zăriră Pe loc îl ocoliră; Apoi îl întrebară: „Ce mai veste p-afară?“ „Urîtă — le răspunse — și vrednică de jale: Am umblat multe locuri, dar nu m-am mulțumit. Toate îmi par schimbate și toate merg la vale, Păsările sînt bete și lumea-a nebunit.“
Tot omul despre sine lesne se amăgește. Nimenea nu își este aspru judecător, Dar judecata obștii e o învățătură. Mulți ce se cred pe sine un ce rar în natură Mai lesne zic că lumea nu știe ce vorbește, Decît să va să-și simță nimicnicia lor.
Mucenicii sângelui tău n-au zile oare?: „Și Domnul va scula pe unul din voi, care va așeza pe urmașii voștri iarăși în libertatea și puterea lor…”Cântarea României
Țările Apusului își căutau hotarele învălmășite. Pământul fumega încă de sângele războaielor lui Napoleon I. În Răsărit, se numărau zilele bătrânei, putredei împărății Musulmane. Austria și Rusia, deopotrivă de lacome, își făceau socotelile moștenirii. Popoarele asuprite suflau în scânteile aruncate de „Revoluția cea mare” ce luminase cu flăcările ei sfârșitul veacului al XVIII-lea. Serbia se zvârcolea în sângele eroilor ei, strigând, că „moartea-i mai dulce decât robia”, iar Grecia trecea, de la „Clefții”, și „Palicarii” codrilor, la oastea hotărâtă e Eteriei, ai cărei vitejii izvorau din toate orașele mari ale Europei.