Pe elefant l-au pus în codri la domnie, Și de pe neam ei toți, De la străbunii săi până la strănepoți, Au îndestulă minte; Dar este rar acel preafericit părinte Să-i iasă buni copiii toți. Și elefantul meu, oricum era de mare, A înțelegerii n-avea îndemânare, Iar blând și plin de bunătate
Era, cât nu se poate. Și iată că la domn au dat bietele oi O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi
De tot ne jecuiesc”. — Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc! Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta
Și-așa urla: — Măria ta!
De noi nu te-ndura, Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă S-avem cu toții blană. Iar oile pârăsc, c-așa sunt învățate: Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.
— Atâta! domnul le răspunde, Să știți că strâmbătăți la mine nu-ți ascunde, Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică, Și nici un păr mai mult, nimică.
Și poamele văzând, frumoase, coapte bine, S-a bucurat prea mult în sine, Dar bucuria ei au fost în mâini străine: Că prunele pe crengi cam susușor erau
Și nu se scutură. Umblând ea în zadar mai bine de un ceas, A zis acestea către prune: — Cum v-am găsit, așa vă las,
Măcar că la privit vă arătați prea bune, Dar verzi, în loc să folosiți, Voi dinții strepeziți.
Un adevăr de mult văzut, Că neavând prilej ca să ne folosim De-un lucru ce ne e plăcut, Apoi neapărat cusururi îi găsim.
Cum? Mai visezi şi-acuma, iubito, primăvara? Te mai gândeşti şi-acuma la câmpul plin de flori? N-ai renunţat la ceasul de vis şi planuri seara, Mai frunzăreşti în taină cutia cu scrisori?
Cum? Mai alergi şi-acuma pe ţărmuri s-asculţi marea? Acele-apusuri roşii şi-acum le mai priveşti? Tot îţi mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea, Tot îţi mai iei umbrela de soare când citeşti?
N-ai încă sensul morţii, nu simţi ce se petrece? Nu vezi că viaţa fuge din noi ca un tâlhar? Că vasele cu visuri au început să sece Şi nu mai pot să umple nici un pahar măcar?
Că mult, o!…mult mai serbezi ca altădată, luna N-o mai căutăm cu-aceeaşi ardoare printre stânci? Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma În turnurile nopţii urcăm încet, pe brânci?
Tot mai păstrezi în glastră acele vechi garoafe? Dar lucrurile mele? Tot le ai între fereşti? Pe unde-au fost odată grădini acum praf e Şi-azi nici o bucurie-n tristeţi nu mai găseşti.
Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară Şi-abia mai poate lampa răzbate până-n drum. Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc pe-afară Şi teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum.
Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii) Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara Şi, cine ştie, poate şi-acuma îmi mai scrii…
La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite, Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite, Blestemul îl invoc; Blestemul mizantropic, cu vînăta lui gheară, Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiară Cu fierul ars în foc.
Deși știu c-a mea liră d-a surda o să bată În preajma minții voastre de patimi îmbătată, De-al patimilor dor; În preajma minții voastre ucisă de orgie, Și putredă de spasmuri, și arsă de beție, Și seacă de amor.
O, fiarbă-vă mînia în vinele stocite, În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite De sînge putrezit; Că-n veci nu se va teme Profetul vre odată De brațele slăbite, puterea leșinată A junelui cănit.
Ce am de-alege oare în seaca-vă ființă? Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi mință, O, oameni morți de vii! Să vă admir curajul în vinure vărsate, În sticle sfărîmate, hurii nerușinate Ce chiuie-n orgii?
Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o, Suflînd din gură boala vieții ce-ați urmat-o, Și arși pîn-în rărunchi; Sau bestiilor care pe azi îl țin în fiară, Cum lingușiți privirea cea stearpă și amară, Cum cădeți în genunchi!
Sculați-vă!… căci anii trecutului se-nșiră, În șiruri triumfale stindardul îl resfiră, Căci Roma a-nviat; Din nou prin glorii calcă, cu fața înzeită, Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită, Poporul împărat.
Sculați-vă!… căci tromba de moarte purtătoare Cu glasul ei lugubru răcnește la popoare Ca leul speriat; Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea, Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume, Ci-aievea s-a serbat.
Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte, Aci vă poarte vîntul, cum știe să vă poarte A țopăi în joc! Aci vă duceți valuri în mii batalioane, Cum în păduri aprinse, mînat în uragane, Diluviul de foc.
Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie, Cum murmură trecutul cu glas de bătălie Poporului roman; Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate, Și frunțile cărunte le nalță de departe Un Cezar, un Traian.
Cad putredele tronuri în marea de urgie, Se sfarmă de odată cu lanțul de sclavie Și sceptrele de fier; În două părți infernul portalele-și deschide, Spre-a încăpea cu mia răsufletele hîde Tiranilor ce pier!
În darn răsună vocea-mi de eco repețită, Vă zguduie arama urechea amorțită Și simtul leșinat; Virtutea despletită și patria-ne zeie Nu pot ca să aprinză o singură scînteie În sufletu-nghețat.
Și singur stau și caut, ca uliul care cată În inima junimii de viața-i dezbrăcată Un stîrv spre-a-l sfîșia; Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmețită, Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încrețită Un trăsnet ar purta.
Dar cel puțin nu spuneți că aveți simțiminte, Că-n veci nu se îmbracă în veștede veștminte Misteriul cel sînt; Căci vorba voastră sună ca plîns la cununie, Ca cobea ce îngînă un cînt de veselie, Ca rîsul la mormînt.
Să nu te-atingi de cercurile mele, Ostaş viclean ! Şi nici să nu te-nşele Asemănarea lor cu arcul tău. Sunt simple jucării şi nu fac rău.
Nu te uita prostit, cu ochiul acru. În rotunjimea lor stă actul sacru, Care-mplineşte sânul, mingea, vasul. Şi-aceasta nu-i o lance, e compasul …
Apropie-te mai bine cu sfială, În rotunjimea lor nu e greşeală. Şi chiar dacă le vezi întinse-n zgură Esenţa lor e tot idee pură.
Dacă arunci o piatră-n lac se iscă, Le vezi stârnind un lac de odaliscă, În fumuri moi se leagănă agale, Pe scoici şi melci desfăşură spirale.
Cerescul cerb le poartă sus în coarne. Sunt ochiul lui atent când el adoarme. În forma lor tot cosmosul încape. Priveşte-le, nebunule, de-aproape !
Zadarnic te-nvârteşti pe lângă poartă ; Cât timp problema mea rămâne moartă, Cât mă frământ să-i aflu dezlegarea Nu-ţi părăsesc, fii sigur, închisoarea.
Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele, Înconjurat de cercurile mele, Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !
