Coborându-ne de la peșteră, însoțiți de vuietul Bistriței, ce curgea în vale, luarăm o potecă ce duce la Arnota, mică biserică, spre miazănoapte, așezată la o înălțime de două ori mai sus decât peștera; deși Arnota se vede din curtea mănăstirii, dar îndată ce începi a sui, desimea pădurii și înălțimea vechilor stejari îți ast- upă vederea. Nimic nu îți spune că te-ai apropiat, decât lătratul câinilor ce te presimt și vestesc părinților că le vine o vizită. Ne mirarăm de iuțeala cu care suia călugărul nostru, căruia mulțimea anilor trebuia să-i fi slăbit puterile, dar care nu se arăta nicidecum obosit, în vreme ce noi avurăm trebuință să ne odihn- im în multe rânduri; iată ce e deprinderea. Pe muchia dealului, afară de zidurile Arnotei, este un foișor de lemn, pereții căruia sunt acoperiți cu numele fiecărui vizitator credincios care a avut răbdare să se suie acolo. Între alte nume citirăm pe al unei dame cunoscute și un fel de aforism scris de aceeași mână împotriva bătrânelor cochete care se joacă cu liniștea familiilor și-și fac o proprietate din bărbații altora; lucru ce ne făcu să credem că d-ei se afla atunci în minute de gelozie și că avea să se plângă de vreo necredință casnică.
Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur, Peste el cerul d-Egipet, desfăcut în foc și aur; Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc, Flori juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare, Unele-albe, nalte, fragezi, ca argintul de ninsoare, Alte roșii ca jeratec, alte-albastre, ochi ce plâng.
Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adânce, dese, Păsări, îmblânzite-n cuiburi, distind penele alese, Ciripind cu ciocu-n soare, gugiulindu-se cu-amor. Înecat de vecinici visuri, răsărit din sfinte-isvoară, Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară Cătră marea liniștită, ce înecă a lui dor.
De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice; Memphis colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă – o cetate de giganți – Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție! Au zidit munte pe munte în antica lor trufie, I-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un lanț
Și să pară răsărită din visările pustiei, Din năsipuri argintoase în mișcarea vijeliei, Ca un gând al mării sfinte, reflectat de cerul cald Ș-aruncat în depărtare… Colo se ridic trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald.
Se-nserează… Nilul doarme și ies stelele din strungă, Luna-n mare își aruncă chipul și prin nori le-alungă. Cine-a deschis piramida și înăuntru a intrat? Este regele: în haină de-aur roș și pietre scumpe El intră să vad-acolo tot trecutul. – I se rumpe A lui suflet când privește peste-a vremurilor vad.
În zadar guvernă regii lumea cu înțelepciune. Se-nmulțesc semnele rele, se-mpuțin faptele bune; În zădar caut-al vieții înțeles nedezlegat. Iese-n noapte… ș-a lui umbră lungă-ntins se desfășoară… Pe-ale Nilului lungi valuri. – Astfel pe-unde de popoară Umbra gândurilor regii se aruncă-ntunecat…
Ale piramidei visuri, ale Nilului reci unde, Ale trestiilor sunet ce sub luna ce pătrunde Par a fi snopuri gigantici de lungi sulițe de-argint, Toat-a apei, a pustiei și a nopții măreție Se unesc să-mbrace mândru veche-acea împărăție, Să învie în deșerturi șir de visuri ce te mint.
Râul sfânt ne povestește cu-ale undelor lui gure De-a isvorului său taină, despre vremi apuse, sure, Sufletul se-mbată-n visuri, care-alunecă în zbor. Palmii risipiți în crânguri, auriți de-a lunei rază, Nalță zveltele lor trunchiuri. – Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori.
Și în templele mărețe – colonade-n marmuri albe, Noaptea zeii se preîmblă în vestmintele lor dalbe, Și al preoților cântec sună-n harfe de argint; Și la vântul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele, din creștet, aiurind și jalnic sună; Și sălbatec se plâng regii în giganticul mormânt.
În zidirea cea antică, sus în frunte-i turnul maur. Magul priivea pe gânduri în oglinda lui de aur, Unde-a ceriului mii stele ca-ntr-un centru se adun. El în mic privește-acolo căile lor tăinuite Și cu varga zugrăvește drumurile lor găsite Au aflat sâmburul lumii, tot ce-i drept, frumos și bun.
Și se poate că spre răul unei ginți efeminate, Regilor pătați de crime, preoțimei desfrânate, Magul, paza răzbunării, a citit semnul întors; Ș-atunci vântul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupând cu el orașe, ca gigantice sicriuri Unei ginți, ce fără viață-ngreuia pământul stors.
Uraganu-acum aleargă pân’ ce caii lui îi crapă; Și în Nil numai deșertul nisipișul și-l adapă, Așternându-l peste câmpii cei odată înfloriți. Memphis, Teba, țara-ntreagă coperită-i de ruine, Prin deșert străbat sălbatec mari familii beduine, Sorind viața lor de basme prin câmpie nisipiți.
Dar ș-acum, turburând stele pe-ale Nilului lungi unde, Noaptea flamingo cel roșu, apa-ncet, încet pătrunde, Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic; Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche, Glasuri din trecut străbate l-a prezentului ureche, Din a valurilor sfadă prorociri se aridic.
Ș-atunci Memphis se înalță, argintos gând al pustiei, Închegare măiestrită din suflarea vijeliei… Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mândre îmbrăcate-n flori și stele De orașul care iese din pustiile de jele; Din pământ și de sub mare, s-aud sunete ce cresc.
Marea-n fund clopote are care sună-n orice noapte; Nilu-n fund grădine are, pomi cu mere de-aur coapte; Sub nisipul din pustie cufundat e un popor, Ce cu-orașele-i deodată se trezește și se duce Sus în curțile din Memphis, unde-n săli lumină luce; Ei petrec în vin și-n chiot orice noapte pân-în zori.
— Boii noștri sunt bătrîni, abia mai pot roade colțul ierbei; merg în scădere. M-am gîndit să-i vînd și cu parte din banii ce-oi prinde pe dînșii să cumpăr o păreche de juncanași tineri; iar cealaltă parte s-o păstrăm pentru gospodăria noastră; bani albi pentru zile negre. Ce zici și tu?
„Bună seara, domnule Wilde!” – un spectacol nedifuzat de multă vreme – este o comedie muzicală românească de Eugen Mirea (libret) și Henry Mălineanu (muzica), după „Ce înseamnă să fii onest”, de Oscar Wilde – A Trivial Comedy for Serious People (O comedie fără importanță pentru oameni serioși).
Sunt zece ani de când am fost pentru întâia oară la Eminescu acasă. El sta pe atunci în podu Mogoșoaii, deasupra unei tapițerii, într’o odaie largă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă mare de brad, cărți multe ticsite pe nouă poliță lungi ca de vr’o patru metri, o mașină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într’un colț, ș’un cufăr vechiu; pe pereți nici o cadră. Poetul era singur, într’un surtuc lung peste cămașa de noapte. Prietenul care m’a condus îl cunoștea din copilărie, iși ziceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n’am vorbit nimic. I-am ascultat pe ei discutând asupra unui nou mod de a se măsura iuțeala apelor. Sficios, mă uitam la Eminescu, și mi se părea un zeu tânăr, frumos și blând, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălia o frunte mare, palid la față, cu ochii adormiți, osteniți de gânduri, mustața tunsă puțin, gura mică și’n toate ale lui o expresie de o nespusă bunătate și melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într’o surdină dulce misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, un fluid de vieață și de emoțiune, care uneori te înfioară ca niște acorduri curioase, neașteptate. Din ziua aceia am căutat să mă împrietenesc cu el. Mâncam adesea la același birt, și multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume” și fumându-ne dejunul și prânzul de a doua zi. El era pe atunci redactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș’a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c’un teanc mare de manuscris intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara, când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea și el aminte că e trudit și n’a mâncat nimic în ziua aceea. Imi pun mâinile la ochi și trec repede peste acest șir de ani, în care Eminescu și-a dat cea mai scumpă și mai nobilă parte din vieața și inteligența lui pentru… o mizerabilă bucățică de pâine. Când veneau căldurile nesuferite ale verii, patronii de la „Timpul” plecau toți pe la băi. Eminescu stătea niclintit în București, mistuindu-se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit. Într’o zi m’am dus la tipografie să’l iau ca să mâncăm împreună. L’am găsit făcând corecturi. Era palid și foarte obosit la față.
