https://blog.revistaderecenzii.com/

Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu,
Și deznădăjduit de moarte se bătea;

Iar ciocârlanul rău
De el încă râdea,
Zicând: „Ce nătărău!
Se poate ziua mare
Să cazi în laț așa de tare;
Când eu n-am frică
De nimică?”

Dar învârtindu-se pe lângă stiglețel,
S-au prins în laț și el.

Vezi, după faptă,
Plată:
Să nu mai râzi de nime niciodată!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Troienele se ridicau namilă până în tinda creștinului. Vântul spulbera fulgii de zăpadă în vârteje și stoluri, repezite în lungul ulițelor, sparte la răspântii și împrăștiate fără căpătâi în largul maidanelor de la Olănita . Pârtia nu se mai cunoștea. Zăpada îți trecea de glezne și mai bine.

https://blog.revistaderecenzii.com/

După o ședere de o zi și o noapte, plecând de la Mânăstirea Dintr-un Lemn și vizitând în treacăt un alt schit de maici, ce se cheamă Surpatele sosirăm pe la amiază la mănăstirea Bistrița. Barbu Craiovescu, banul Craiovei, și fratele său, vornicul Pârvu, începură zidirea acestei biserici în timpul domniei lui Mihnea cel Rău, la anul 1512. Dar siliți de cruzimile lui, ei fugiră în Turcia, și abia o putură isprăvi, după întoarcerea lor, când cu oștirea adunată de peste Olt goniră pe tiran.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut.
Eu văd că vă mirați
Și nici e de crezut;
Dar când îți sta să căutați
La adunările lumești,

Apoi mai grele lucruri îți crede nefirești.
Așa, odată au pornit
Ei împreună la plimbare,
Și iepurele au stârnit
Această întrebare:
— Prietene iubit!

Mă mir eu și te rog să-mi spui
Pricina, pentru ce cucoșul nimicit,
Pe care poți pe loc c-o sfârlă mort să-l pui,

Te sparie așa cumplit,
Încât tu fugi de glasul lui?

— Aceasta nu-i de vro mirare,
Lui leul au răspuns.
Și noi cei mari suntem cu slăbiciuni născuți.
Precum un elefant, cât este el de mare,

De șoareci iar se teme tare.
Apoi pentru aceasta dar,
Nu în zadar,

Răspunse iepurul. Și eu ca voi cei mari,
Mă tem de câini copoi și varvarii ogari.

Și noi adeseori pe patimi ne silim
Cu ale celor mari să le sămăluim.

Dar nu prea nimerim.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Scăpătase soarele. Bogăția de grâu, orz, ovăz și mei se pleca la adierile încropite ale vântului de miazăzi. Spicele răscoapte și țepoase, încărcate cu bob mare și greu, se clătinau alene, încovoindu-se în văi și dealuri de aur ruginit, în jurul colnicelor, sub care s-afunda satul Măgura. O parte din bucate erau secerate, legate în snopi și movilite în clăi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Aceasta era în timpul domniei fericitului sau, ca să zic mai bine, a nenorocitului prinț Constantin Brâncoveanul, pe care l-am cunoscut în viață și l-am plâns.

Să ne aducem puțin aminte de puterea familiei lui, de nenumăratele lui bogății, de dulcețile unei lungi vieți pline de desfătări, și vom mărturisi că soarta nu putea face nimic mai mult pentru un Cris modern. Apoi să ne întoarcem cu gândul în capitala sultanilor la leatul 1714: să vedem un bătrân cu o fizionomie măreață, cu barba lungă, cu părul alb, ce îi cădea în plete pe umeri, înaintând către locul osândei, ocolit de fiii și de nepoții săi; să vedem capetele acelor copii căzând câte unul-unul înaintea bătrânului, și sângele lor stropind hainele nenorocitului tată martor, deznădăjduit al sfârșitului lor; să-l vedem în minutul morții, aruncând o dureroasă privire asupra celui din urmă copil care-i mai rămăsese, îmbrățișându-l cea din urmă îmbrățișare și întinzând capul la satârul gealatului; să le vedem acestea, și vom zice cu un filozof: „Nu ferici pe nimeni înaintea sfârșitului!” Dar curajul cu care știu a muri și statornicia ce avu în religia sa fură demne de un vechi creștin și spălară o crimă.