https://blog.revistaderecenzii.com/

Narațiune originală

Ea se numea Cleopatra, iar el Gajus Iulius Caesar Octavian August. Adică ea citise un roman ș-ar fi voit să fie de douăzeci și șase de ani și nu era decât de paisprezece; el, istoria romanilor și voia să fie de patruzeci de ani. Era numai de optsprezece și umbla la școală. Cu toate acestea astăzi, în ziua sf-tului Ermil, el uitase pe Octavian August și aștepta felicitări de ziua lui. Tata i-a dat un ceasornic frumos, mama — o besectea de toaletă, sora — o pereche de papuci. Elis -nimic. Elis, adică Cleopatra, vară-sa. El se retrăsese în odaia lui, unde clasicii erau așezați pe-un scrin în religioasă regulă și neviolabilitate și se primbla cu pași mari prin casă. Era brunet și cam poetic. Avea ochi albaștri, ceea ce vrea să zică mult, și era frumos băiet. Acum stătu cu mirare înaintea oglinzii, se uita cu mirare în ochii lui proprii și părea că-i întreba ceva. „Tolla mi-a făcut-o”. Era o vreme în care, în urma unui roman spaniol, regina de astăzi a Egiptului se numea Tolla. El se numea pe atunci Bertrand… tempi passati!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se poate considera de exemplu ca scoarță a volumului (alias doașcă) scilicet pentru cine nu vrea s-o citească sau ca așa-numit Avant-propos, esprimându-mă franțuzește, ba chiar de capitolul prim al scrierei – daca vom băga bine de seamă. Și să vedeți de ce: Pentru cine nu citește decât titlul unei cărți, partea cea mai interesantă a cărții – adică care l-a in­teresat – e însuși titlul. Pentru cine nu citește decât prologul unei cărți, partea cea mai interesantă e tocmai prologul, pentru că numai pe el l-a citit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

…După această întâmplare minunată, Cavalerul meu își grăbi calul spre măgura unui deal depărtat, ca să treacă bălțile și mlaștinele periculoase ale Bugeagului. Dar abia isprăvise jumătatea drumului și drumuri multe veneau în cruce și ori încotro se-ntorcea nu vedea în zare decât ponor, ponor pustiu și sur îl înconjura și nici nu mai știa încotro s-o apuce. Îl apucă noaptea. Era una din acele nopți negre în care luna plutește ca o pată abia văzută pe cer. Numai din când în când ea reînvia deodată în toată puterea ei, pentru a lumina șesul sur și pustiu, pentru a dispărea iar pe ceasuri întregi. Îi era frică de hârtopuri și gropi, calul era obosit, lui însuși îi venea să cadă din șea. Se dădu jos de pe cal și-și puse urechea la pământ. Stătu multă vreme astfel, când auzi parecă, încet, dogit, adânc un sunet de clopot… el tresări. Își întoarse ochii de unde i se păru c-auzise sunet și văzu o lumină turbure și pâlpâitoare parecă. Apucă atunci calul de frâu și-ncepu să meargă în pas iuțit * ― deși abia putea de picioare. Dup-o bucată de loc se văzu oprit în cale de-un șanț pe care-l umpluse trestia și buruienele de apă, care înconjura locul de unde venea lumina ― și, când luna ieși pe-o clipă pentru a lumina locul, el văzu o zidire veche și mare, cu câte un turn la fiecare colț și cu o poartă uriașă în mijlocul zidului. Era o ruină mai mult, părea pustie, acoperământul se surpase pe-alocurea, murii păreau a se înclina neproptiți, ferestele sparte, lemnăria putredă și năruită. Un podeț mișcător, mai mult putregăit, ducea peste șanț la curtea castelului.