*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2018

Dacă Marcel Proust redescoperea imagini ale timpului trecut, datorită unui produs de patiserie, care-i amintea de bucuria pe care o trăia, în copilărie, mâncând madlenele pregătite în casă de bunica paternă, Nicolae Pârvulescu, dedublat în Viorel Roșianu, protagonistul romanului Academie agramată (editura Autograf MJM, Craiova, 2017), abandonează, din cauza soneriei telefonului, mediul urban și revine acasă, la părinți, în satul Stăncești. Telefonul este un simbol al comunicării, dar de această dată, cu un „zbârnâit strident”, recuplează eul narator la o realitate asemenea celei din Întâmplări din irealitatea imediată, de M. Blecher, căreia vrea să-i scape, în favoarea alteia relaxante, distinct rustice. Primul impuls este de a rememora, cât se poate de amănunțit, tot „ce făcusem și ce zisesem în timpul mesei de la care mă ridicasem cu câteva minute înainte de miezul nopții”; al doilea, de a pune lucrurile la punct, iar pentru aceasta, preschimbă mediul. Starea de mahmureală, de care fusese cuprins în seara precedentă, este văzută drept un corp străin de care, printr-un gest comic, se asigură, încă o dată, că a scăpat: „Am deschis ochii fără nicio tragere de inimă și, văzându-l pe Marian Simionescu preocupat să așeze bine receptorul în furcă, mi-am scuturat capul de câteva ori până m-am convins că nu mai rămăsese niciun pic de mahmureală în el, am sărit din pat și l-am întrebat străduindu-mă să nu-mi trădez spaima: – Ce se petrece aici, Mariane?” (p. 5).

Continuă să citești →