https://blog.revistaderecenzii.com

După ce Cocuța a trebuit să se ducă în provincie, s-au făcut multe transformări între noi. Ne întâlneam încă săptămânal, venea la mine în fiecare săptămână, ca să plece înapoi luni, dar îmi dam seama perfect că sufletul ei se înstrăina pe fiecare zi. Continuam să ne bucurăm la vedere (cum îi scânteiau atunci ochii!), și abia ajunși în camera noastră, ne aruncam cât mai repede hainele, ca să fim alăturați, înfometați — căci fusesem obicinuiți să fim împreună în fiecare clipă – unul de celălalt. Dar îmbrățișările, conversațiile noastre erau altele. Odinioară citeam împreună, discutam chestiuni subtile, și anumiți autori preferați păruseră că fac parte din însăși viața noastră. Ne enervam în comun dacă un al treilea ar fi făcut asupra lor o interpretare falsă. Iar acum vedeam că totul nu fusese decât o farsă, că numai din pricina arderii din mine se încălzea și ființa Cocuței, care, în adevărată femeie, ar fi avut alte preocupări de aș fi avut eu alte preferințe, și desigur, dacă aș fi fost amator de cai, de exemplu, m-ar fi întovărășit la toate cursele. Acum era liberă cinci zile pe săptămână să suporte alte influențe. Bineînțeles, amintirea existenței cu mine o forța să ironizeze pe noile ei cunoștințe, dar din moment ce-și pierdea atâta timp ironizând, nu-mi puteam face iluzii. Singura ei dovadă ar fi fost ca nici să nu observe nimic din viața nouă așa de diferită, după cum nu te apuci să ironizezi maniile servitorului din curte. La această remarcă ea riposta îndurerându-mă: „Ce vrei, într-un oraș mic e fatal să te întâlnești mereu cu tot felul de oameni!” O ascultam de multe ori cu complezență și eram destul de tânăr ca să mă revolt împotriva neghiobiei câtorva provinciali, făcuți să se nască, să trăiască și să moară anonimi.

– Să vezi pe madame Petrescu, profesoară de română! Nu citește niciodată o carte. Numele de Arghezi sau Hortensia Papadat-Bengescu îi sunt complect necunoscute, și de câte ori vreau s-o pun în curent puțin cu scriitorii noi, protestează: „Lasă-mă, dragă, cu moderniștii tăi!” Nu studiază cu fetele decât pe Bolintineanu și pe Văcărești, și, de altfel, și despre ei e incapabilă să-și dea vreo părere. În cancelarie vorbește numai de mode, cu toate că e grasă, fanată și se îmbracă oribil, sau despre Radu al ei, soțul ofițer, un imbecil deplin, cu nasul mare, și chel. Domnișoara Protopopescu, profesoară de fizică, așa de proastă, că o prind elevele cu tot felul de greșeli, nu aspiră decât să se mărite cu un căpitan – cu care trăiește — și care nu vrea s-o ia fără „capacitate”. Toate duduile în orașul nostru nu aspiră decât la ofițeri, iar ei au pretenții. Au aflat că există la profesoare „capacitate”, și o pun ca o condiție sine qua non, iar ele se pretează să-i tolereze. Să vezi prefectul cum fură ca în codru, toată lumea se indignează, dar de-l întâlnește cineva, îi surâde cu aceeași obediență. Nu există nimeni să-i ceară socoteală. Când găsești un om mai bun, ești fericit, și nu mai ai nici o pretenție ca să fie și deștept. Iar primarul!…

https://blog.revistaderecenzii.com

III.
— Numai beat trăeşti adevărata viaţa,..
— Bravo Floareş, să ne’mbătăm atunci, —
băiete, înc’un rând…
— Beţia-îţi amorţeşte grijile şi-ţi întartă simţirile. întâi încep a-ţi părea toate mai bune, pe
urmă căzi în inconştienţă… şi inconştienţa este
desrobirea sufletului… atunci ierţi şi iubeşti
pe toţi…

https://blog.revistaderecenzii.com

În lumea cea veche și frumoasă a basmelor, când scriitorul și cetitorul storcea din fiecare poveste oricât de neînsemnată „morala”, frumoasele flori ale povestirilor le strângeau în buchete mâini binevoitoare, și poveștile n-aveau numai savoare, dar și miere dulce mângâietoare. Azi e mai anevoios să culegi flori așa de blânde și sentimentale, căci vitrinele scriitorilor sunt pline cu orhidee și alte flori cu mirosuri exotice îmbătătoare. Totuși, uneori ți-e dor de vremile frumoase de demult, de poveștile frumoase de demult și de morala care zâmbește cu gingășie, care e în același timp blândă și cochetă.

https://blog.revistaderecenzii.com

tică, ştii tu, musulmanii cu fanatismul lor… în
restul ţărei sunt însă stăruinţi locale…
— Aşa?
;— Da Irimia tot mai ţine catedra delà Uni*
versitate?

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. Șt. O. Iosif

Cum vine oare apa la Lodora?
Odrasla într-o bună zi îmi cere
Să-i povestesc. Eu, vrînd să-i fac plăcere,
Numaidecît s-alătură și sora,
Și-o altă surioară mai veni.
Și mare fu dorința tuturora
Și toți voiau cu orice preț a ști
Cum se coboară apa la Lodora,
În furia și măreția ei,
Așa precum o mai văzuse ei.
Deci, nu mă las nici eu prea mult rugat,
Căci, îndrăgit al rimelor sonore,
Sunt și al lor, în anumite ore,
Și-al regelui poet laureat.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXVIII

Spre prânz norii se împrăștiară și soarele începu să usuce pământul. Mama și copiii stătură singuri la masă, singuri în această zi; Moromete se întoarse târziu, la miezul nopții. Din locul unde se dusese să se laude se întorcea murdar de noroi pe genunchi și pe coate; de asemenea palmele îi erau murdare: căzuse și se sprijinise în ele. La ochi avea ceva; își tot ducea pumnul murdar și-și freca gemând pleoapele; frecându-le astfel, orbitele i se căptușiseră cu nisip și pământ și încerca zadarnic si se curețe. Stătea pe pat și gemea, mama încerca să-i șteargă ochii cu un șervet curat, dar el i-l smulgea, frământa în palme pânza murdărind-o cu totul de noroi, pentru ca după aceea să o ducă la ochi și să se apuce să-și curețe iarăși pleoapele de nisip. Niculae îi trase bocancii din picioare, fetele îi dădură în cele din urmă apă caldă să se spele și omul dormi buștean până a doua zi aproape de prânz.