De la fereastra lui, Enric, în fiecare seară privea nemărginirile cerului, așteptînd să vadă ploaia de artificii, jocul nebun de rachete, pulberea măruntă și impalpabilă care umple aerul și nu cade nicăierea, firele de beteală care se urz0065sc ca o mreajă și apoi se desfac ; și ochii lui se umpleau de visuri și sufletul lui veșnic avîntat se umplea de o melancolie fără de margini, vrînd să scape și el și să se amestece mai curînd în oceanul acesta luminos, spre care rîvnea de atîta vreme.
Singură! În tot cuprinsul câmpului larg, dânsa nu se zărea decât numai când vântul culca ierburile înalte, și ea rămânea în picioare, albă cum e laptele, cu coama împrăștiată peste ochii orbi, cu coada lungă, încolăcită de-a lungul picioarelor subțiri. Venea dimineața în urma hergheliei întregi, la pas, ascultând de departe clinchetul clopoțelului de argint de la gâtul calului care, nu demult încă, se ținuse pe urmele ei. Pe rând, clopoțelul a trecut la toți mânjii ei, cei mai frumoși de prin ținuturile acelea. Pe doi dintre dânșii îi ținea minte încă, pe ceilalți îi hrănise, îi alintase cu botul ei catifelat, îi simțise lângă dânsa, dar nu-i văzuse niciodată.
Dintotdeauna am avut perioade de odihnă mai lungi sau mai scurte. Concedii, sfârşituri de săptămână prelungite sau nu, zile sau ore de repaos. Dar mai totdeauna le-am cam ignorat. Am sărit peste nenumărate concedii, am lucrat în weekenduri sau ani buni am stat trează nopţi la rând învăţând pentru examene. La fel, am ignorat de multe ori diversele sărbători religioase sau laice declarate prin lege ca zile nelucrătoare – şi le-am petrecut muncind.
Urma ceartă dineoare între ochi ș-un nas vecin, Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin? Advocat se făcu limba și pe nas îl apăra, Iar urechea, prezindentul, a ei ziceri asculta. Atunci limba, cu talent, Au zis cătră prezident: Dreaptă pleacă-ni, ureche, Să auzi dovezi o mie, Prin înscris și mărturie, Cum de epoca cea veche Neam de nas, tot necurmat, Ochelarii au purtat Și-i să cade ca moșie Trecută-n paragrafie. O comisie de mazâli, Rânduită chiar pe nas, Au găsit între movili Brazda ce-ochelarii au tras. Tribunalul va ierta, Se pot pilde arăta: Fața dacă ar fi rămas De-ntâmplări să n-aibă nas, Cine ar fi acel magar Ca să poarte ochelari? Din aceste, lămurit, După legi am dovedit Cum că pentru nas anume Ochelarii s-au urzit, Ș-ochelarilor în lume Post pe nas s-au rânduit!
La această limbuție Bravo-n sală au răsunat, Iar nasul de bucurie De trei ori au strănutat. Dar ghibace a noastră limbă A ei sistimă o schimbă Și chiar pentru altă parte Paragrafuri tot din carte Așa vederate au scos Că au dovedit pe dos, Fără nici un pic favor, Nici prepus de strâmbătate, Cum că ochii au dreptate Preste ochelarii lor. Dar urechea, care-n faptă A limbei au înțăles Mituirea în proces, Hotărârea-ncheie dreaptă: Nasul drit de proprietar Aibe preste ochelari, Ochii se vor mărgini Prin ii numai a privi.
Pe podelele reci de cărămidă umedă a temniței se desemna în fâșii crucișate gratiile de fier din fereasta înaltă și boltită, luna ‘nota pe nouri fugitori cari purtau corpul ei de aur. Un singur stâlp alb purta boltirea înaltă a temniței și, răzimată de stâlp , se vedea o figură naltă de femeie, albă ca varul, cu ochii turbați și fixi — ea-și frângea mânile ei în lanțuri și din când în când își netezea părul ei desfăcut, ce cădea pînă la șolduri în vițe și ‘ncovoituri cumplite. La picioarele ei era cadavrul ca de var al unui copil gol pus pe paie — un cadavru slab pe care bătea luna, legat la gât cu o cordeluță roșie. Femeia răzimată de stâlp era atît de albă încât părea o statuă și una cu stâlpul.
Astă-noapte m-am trezit brusc din somn. Un vis straniu mă purtase pe tărîmuri necunoscute, pe care nici nu le-am văzut, nici nu m-am încumetat să le bănuiesc vreodată…
În rama ferestrei împodobite de perdele albe, cerul vînăt se ofilea peste arborii mari și o singură stea, albă ca o crizantemă uriașă, mai licărea stăruitoare departe, peste marea de coperișuri, în afundul nemărginirii.
1844 – S-a născut scriitorul francez Anatole France, laureat al Premiului Nobel (d. 1924).
1850 – Podul suspendat peste râul Maine din orașul francez Angers s-a prăbușit din cauza rezonanței, în timp ce era traversat în marș de un batalion, ucigând 226 de soldați.
Calul suia din greu dealul. Nădușise. Muștile îl necăjeau, iar zăbala îi ardea gura. Dădea mereu din cap, să-și lărgească dârlogii, până ce călărețul îi lăsă cu totul slobozi. Acum mergea cu capul în pământ, cu coama împrăștiată în tot lungul gâtului, cu buza de jos spânzurând, cu mijlocul frânt. De sus cădeau razele soarelui ce-i străbăteau prin păr și-i beșicau pielea. Dealul se urca rotunjit, ca un sân, iar marginile lui se prăvăleau repezi, scufundate, acoperite de alunișuri. Unde și unde, câte un stejar se ridica din fundul prăpastiei, deodată, mânios parcă, dar vârful lui rămânea mai jos de înălțimea șoselei albe, ca un drum de moară, înecată de colb la cea mai mică adiere de vânt. Calul se opri câteva clipe, suflă puternic, apoi o smuncitură a frâului îl sili iar să pornească. În sfârșit, mai făcu cei câțiva pași de ajunse până în vârful dealului. Calul ridică puțin capul. Drumul se întindea neted, coborând prin mijlocul pădurii, care începea să arate mai deasă, mai bătrână. Tocmai în fund, târgul sticlea în soare, crucea bisericii străpungea seninul, în razele soarelui părea că pâlpâie și dânsa ca o flacără. Un vântuleț răcoros îi înfășura gâtul și crupa ca într-o pânză udă. Își încordă mușchii și-o luă în trap. Deodată, răsărită ca din pământ, o trăsură trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lângă dânsul. Calul de-abia putu să prindă scânteierea țintelor de argint în care erau bătute hamurile. Trecerea celor doi telegari îi dădu și mai mare putere. Apoi târgul se arătă din ce în ce, și calul, care mai venise o dată, întrezări parcă grajdul mic unde îl așteptase, atuncea, ieslele cu fânul proaspăt. Era răcoare, nu se găsea măcar o ferestruică prin care să străbată căldura cât de cât. Și-n fața lui i se păru că se ridică deodată, în fund, o iesle mare-mare, în care un cal, doi, o sută mănâncă strașnic din iarba coaptă și că pentru dânsul e un locușor mic deoparte. O să încapă tocmai bine.
M-am dus la Cluș. Am așteptat să vină noaptea pentru ca să mă duc la casa ei, să văd ce se-ntâmplase cu ea. Îmi venise ideea să-i iert tot ― trădarea ei ― și, de-ar fi fost o scânteie de amor în ea, s-o iau cu mine s-o fac nevasta mea. Inima mea era însetată de iubire și, ca cel ce se îneacă, îmi plăcea să mă țin de-un pai chiar.
